Marii cronicari ai secolului al XVII-lea

Prezentare generală

În secolele al XIV-lea şi al XIV-lea, în Europa se dezvoltă o amplă mişcare culturală cunoscută sub numele de Renaştere , care s-a caracterizat prin mari invenţii şi descoperiri geografice, prin înflorirea ştiinţelor şi a artelor.

Renaşterea, un curent umanist, a pus în centrul preocupărilor omul, idea încrederii în valoarea şi în posibilităţile lui de perfecţionare, a militat pentru egalitatea în drepturi a oamenilor.

În Ţările Române, Renaşterea se manifestă începând cu secolul al XVII-lea. Unii voievozi (Mircea cel Bătrîn, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare), unii cărturari (Dosoftei, Nicolae Milescu, Simion Ştefan), marii cronicari (Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce) şi personalităţi precum Dimitrie Cantemir, au determinat apariţia unui umanism specific românesc cu însuşiri caracteristice (elogiul luptei împotriva expansionismului otoman).

Grigore Ureche(1590-1647) este fiu de mare boier. Din 1611 urmează cursurile unei şcoli din Polonia unde îşi însuşeşte displicinele umaniste:istoria, geografia, limbile clasice.Este autorul “Letopiseţului Ţării Moldovei” scris între anii 1642-1647 şi care tratează istoria Moldovei între anii 1359-1594. Scrierea alătură gândirea feudală a patriotului cu elemente moderne incipiente: unitatea de gândire feudal, neam şi limbă a locuitorilor celor trei provincii româneşti. Ureche este primul umanist care susţine idea că limba română este urmaşa limbii latine.El susţine acastă idee cu material lingvistic, făcând corelaţii lexical şi întregeşte imaginea limbii române arătând că ea este moştenitoarea uniu fond latin bogat, la care s-au adăugat cuvinte din limbile slavă, turcă, greacă, polonă.

Ureche este întemeietorul portretisticii în literatura noastră veche: selectează figurile domnitorilor sau ale boierilor, le ierarhizează, le dă contur propriu, le caracterizează prin trăsături fizice şi însuşiri definitorii. Este primul evocator al figurii marelui domnitor Ştefan cel Mare: “Fost-au acest Ştefan-Vodă om nu mare de stat, mânios şi de grabă a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fără giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiie a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie, însuşise vârâia ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să râdica deasupra biruitorilor.”

Miron Costin (1633-1691) atrăit şi a învăţat până la douăzeci de ani în Polonia. Este cel mai erudite cronicar român şi este unul din primii reprezentanţi ai umanismului românesc , deoarece a arătat în opera sa respectful faţă de om, dragostea de patrie şi de limbă, interesul constant pentru originea poporului român. Miron Costin avea cunoştinţe despre versificaţie (noţiuni de măsură , ritm, rimă) pe care le va fructifica în poemul filosofic “Viaţa lumii”.

Poem de inspiraţie religioasă, dar de esenţă didactică, “Viaţa lumii” prezintă tema sorţii alunecoase(fortuna labilis), temă ce va fi întâlnită apoi foarte des în creaţia lui Mihai Eminescu.Este continuator al cronicii lui Grigore Ureche.

Cartea cea mai importantă rămâne “De neamul moldovenilor, din ce ţarăau ieşit strămoşii lor”, o carte cu character polemic în care cronicarul urmăreşte să dovedească originea romană şi unitatea poporului nostru, latinitatea limbii române, aducând argument lingvistice, arheologice, etnografice, folclorice. Costin stăpâneşte arta descrierii (tabloiul: Invazia lăcustelor), creionează portrete scurte, în câteva linii, dezvoltă naraţiunea în stil memorialistic, creează pagini vii.

Ion Neculce (1672-1745) a fost hatman al Moldovei în timpul lui Dimitrie Cantemir. Cronica lui Neculce, “Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui constantin Mavrocordat” precedată de cele 42 de legende intitulate “Osamă de cuvinte” are un character memorialistic (Neculce este martor la evenimentele povestite).

Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic sau un epic cuminte, cu sevă popular. Neculce pigmenteaza epicul cu anecdoticul, înviorând relatarea istorică prin ironie şi haz. Stilul său se defineşte prin oralitate realizată printr-un număr mare de epitete, comparaţii, vorbirea în pilde, proverb şi zicători. Limba folosită de Neculce este graiul moldovenesc al vremii sale pe care îl ridică la rang de artă.Prin scrierile sale îi precede pe Creangă şi pe Sadoveanu, adeseori afirmându-se că este “întâiul mare povestitor romîn”(G. Călinescu); “Letopiseţul lui Neculce mi-i cartea de căpătâi” (Sadoveanu).

Neculce are şi darul portetizarii , creionând fizionomii vii, sugerând caracterul printr-un element particular: un gest, o acţiune simplă, un tic, un obicei sau conturând portrete complexe (Dimitrie Cantemir, N. Milescu, Petru cerl Mare, Constantin Cantemir, Dosoftei- “cărturar, blând ca un miel”).

Importanţa cronicilor

• Constituie cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre; au pus bazele studiului istoric de mai târziu ( N. Bălcescu şi N. Iorga).

• Primele elemente de literatură artistică românească: au dezvoltat descrierea, dialogul, portretul, memorialistica, poemul filosofic.

• Cronicile sunt izvor de inspiraţie, modele pentru scriitorii epocii moderne: C. Negruzzi, Alecsandri, B.P. Haşdeu.

• Cu ajutorul cronicilor s-a demonstrat originea romană a poporului şi a limbii române, continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii; unitatea de origine a tuturor românilor.