Metafora tăcerii

Personalitate marcanta a poporului roman, Lucian Blaga a început abia acum – din pacate – sa fie recunoscut pe scena literaturii si culturii internationale, aceasta gratie traducerilor operei sale în alte limbi. Pe plan universal, Blaga este apreciat mai mult ca estetician decât ca poet, datorita studiilor efectuate în domeniul sensibil al metaforei, conturând în acest sens doua categorii functional-tipologice ale metaforicului : metafora plasticizanta si metafora revelatoare. Aceasta disociere are în vedere metaforicul situat in sfera limbajului caruia Blaga îi defineste functia expresiva (plasticizanta), în strânsa legatura cu functia constitutiva a limbajului în general, si o a doua sfera functionala a metaforicului ce înscrie un orizont mult mai larg si neexplorat si caracteristic pentru procesul creatiei spirituale în domeniul fenomenelor artistice, metafizice, constructiv- stiintifice, mitice si literare. În ceea ce priveste creatia poetica, în evolutia de la poezia încarcata de un puternic vitalism si dorinta de contopire cu natura la poezia dominata de problemele si întrebarile existential-metafizice, Blaga a manifestat o deosebita preocupare pentru relatia pe care omul o stabileste cu sine însusi, cu lumea înconjuratoare, cu natura terestra si cosmica, cu suflul etern al vietii, reprezentând acest raport prin intermediul unor modalitati particulare, originale de creatie si expresie.

La nivel tematic, un loc aparte îl ocupa raportul dintre viata si moarte, dintre existenta si non-existenta. Regasim cele doua dimensiuni osmotice în expresii diferite : floarea, focul ( reflectare a combustiei existentiale ), izvorul, roua, lacrima, apa ca forma integratoare. Acvaticul – metafora integratoare a vietii – e prezent în creatia poetica blagiana, particularizându-se diferentiat la nivel expresiv si constitutiv, în functie de aspectul existential vizat.

Într-una din poeziile publicate în Periodice, “Lacrima si raza”, aspectul revelator al vietii e “redus” la imaginea unor realitati marunte antitetice, exponente ale materiei si fortei primordiale – lumina si apa ca elemente constitutive primare ale genezei, în viziunea mitologica, iar în viziunea biblica, primele în ordinea creatiei.

Titlul, construit antitetic, “regizeaza” constructia discursului liric, cuvintele poeziei grupându-se în doua arii semantice : focul si apa, ambele surse ale vietii. “Lacrima” si “raza” – viata si moartea, reunindu-se în totalitatea Fiintei. Moartea nu este opusul vietii, ci o alta fata a ei, o dimensiune complementara, prin intermediul careia viata dobândeste eternitatea. Dupa cum în prezenta “razei” lacrima nu dispare în neant, ci îmbraca o alta forma, “destramându-se în pulbere de soare”1, pastrându-si farmecul misterios, tot astfel moartea nu anuleaza viata, ci îi confera alta dimensiune. “Raza”, prin natura ei solara, rationala, paradiziaca, încearca sa descifreze misterul ascuns în petalele lacrimii. ( Soarele, raza, sunt simboluri ale cunoasterii paradiziace, ca la Barbu în “Riga Crypto si lapona Enigel”, operând asupra misterului pe care îl distruge.)

“Lacrima” izvoraste din adâncul sufletului : “Eu sunt un strop de suflet Si sunt Ca picurii izvoarelor fierbinti : Vin totdeauna din adâncuri-mari!”2