Mihai Eminescu

În miezul veacului al XIX-lea, în plină iarnă geroasă, cu mantie superbă de omăt, pe cerul românesc răsărea Luceafărul, - ultimul vlăstar al Eminovicilor, boiernaşi din Moldova de Nord -, care văzuse lumina zorilor zilei lui 15 ianuarie 1850 în casa din Calea Naţională 192.Pruncul Mihai a fost botezat de preotul Ioan în Biserica Uspenia din centrul Botoşanilor, iar naş i-a fost stolnicul Vasile Iuraşcu, bunicul din partea mamei.Anul care începea se afla sub stăpânirea Planetei Venus, numită în popor Luceafăr. Sclipirea aurie a astrului, în acea dimineaţă fericită, era tocmai acel semn divin prevestitor că, în spaţiul spiritual al bătrânei Dacii, s-a ivit un om de geniu: Luceafărul culturii româneşti.

Mihai era exact ca-n poveste, al şaptelea copil din cei unsprezece copii zămisliţi de soţii Eminovici: Raluca şi Gheorghe.Raluca a fost mărunţică şi robustă, avea ochii negrii, visători.Gheorghe a fost un munte de om, a avut mustaţă.El a fost ridicat de către domnitorul Mihail Sturza la rangul de căminar, iar prin 1848, înainte de naşterea lui Mihai, s-a luptat aprig să ajungă proprietar al moşioarei de la Ipoteşti.Gherorghe Eminovici a muncit ca vechil pe moşia din Dumbrăveni a marelui boier Alecu Balş, şi a dovedit că e ager la minte, bun în treburile cancelariei ca isteţ scriitoraş. Vasile Iuraşcu i-a dat Ralucăi o dotă bunicică la care s-au adăugat case de lângă Biserica Uspenia, plus moşia Orăşenii, din vânzarea căreia Gheorghe a luat în arendă moşia Durneşti, după care în 1852 s-au stabilit la Ipoteşti Mihai a avut patru fraţi mai mari (Şerban, Niculae, Iorgu şi Ilie) şi trei mai mici (Aglae, Harieta şi Matei), Ruxandra, Maria şi Vasile au muşcat ţărâna de mititei.

Conform tradiţiei timpului, Eminescu a început să studieze acasă, cu un dascăl particular.În 1958 a fost înscris în clasa a III – a a şcolii primare din Cernăuţi, apoi, în toamna anului 1860, a fost transferat la gimnaziul din acelaşi oraş.Cât timp a stat în Cernăuţi a stat în gazdă mai întâi la Aron Pumnul care i-a fost profesor de gramatică şi limba română la liceu, apoi la Ţirtec şi Victor Blanchin.În vacanţele de primăvară şi de vară a mers la Ipoteşti, în aceeaşi ambianţă din prima copilărie, dar nu numai cu aceste prilejuri, întrucât a fugit şi în alte rânduri, în dorul de ”dulcea mamă”.În 1862 / 63 Mihai a fost nevoit să repete clasa a II – a gimnazială, dar după vacanţa de Paşti, în aprilie 1863, nu a mai aparut înscris în cataloage.Semn că a părăsit şcoala, deşi avea o situaţie bună la învăţătură, cu încuviinţarea căminarului înfrânt, care avea mari greutăţi cu moşia, nereuşind să plătească nici impozitul, nici banii pentru întreţinerea copiilor la şcoli.Însă Mihai mai avea o şansă. Să continue la Cernăuţi studiile liceale în particular.

Pe atunci Mihai era mic şi îndesat, cu păr negru şi frunte lată, faţa lunguiaţă, ochii mari, dar vii, coloritul feţei întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor.Era întotdeauna curat îmbrăcat.

Fiind acum “privatist”, nu mai era zilnic legat de şcoală.Se pregătea în particular, cu gând să termine Liceul german şi să urmeze Universitatea de la Viena.Aşa că putea călători în voie de la Cernăuţi la Botoşani şi Ipoteşti.

În satul copilăriei l-a atras mereu prima sa iubire, oglindită în poeziile viitoare.Era o fată frumoasă, cu ochi mari şi cozi lungi, care-i săgetase inima junelui amorezat.Se numea Casandra Elena şi era fiica lui Gheorghe Alupului.Arăta ca o floare albă de cireş, dar a murit la numai 19 ani răpusă de dropică.Ea este evocată în poezii memorabile.

În 1864 Eminescu a solicitat Ministerului Învăţământului din Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de burier.I s-a refuzat “nefiind nici un loc de bursier”.Prin adresa nr. 9816 din 21 martie, către gimnaziul din Botoşani, i s-a promis că va fi primit “negreşit la ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va îndeplini condiţiunile concursului”. Mihai a pleacat la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini – Alexandru Vlădicescu dădea reprezentaţii.La sfârşitul lui martie 17 / 28 mai a călătorit la Cernăuţi, pe urmele acestei trupe, cuprins de mirajul teatrului. La sfârşitul lui mai 14 / 26 iunie 1864, a urmat, în calitate de simpatizant, trupa de teatru, care a străbătut drumurile de Vest ale Moldovei, prin Botoşani, Fălticeni, Paşcani, Roman, Bacău, Adjud, Mărăşeşti, Focşani, Râmnicu Sărat, Buzău, Întorsura Buzăului şi Braşov.La 14 / 26 iunie început de iulie 1864 a călătorit cu “directricea” trupei, la Sibiu.Până în septembrie a revenit la Braşov, unde se prezentau spectacole în limba română.La 5 octombrie Eminescu a intrat ca practicant la Tribunalul şi Consiliul judeţean din Botoşani.În 29 februarie / 13 martie 1865 a ajuns din nou la Cernăuţi unde trupa lui Tardini – Vlădicescu prezenta ultimele spectacole teatrale ale celui de-al treilea turneu.Între 23 aprilie / 5 mai 1865 era din nou la Botoşani. Jumătatea lui mai – jumătatea lui iunie 1865, aproximativ pe aceleaşi drumuri a călătorit, de data aceasta în calitate de “corist” al trupei, din nou spre Braşov.Între 3 / 15 iunie – sfârşit de iulie 1865, s-a aflat la Braşov unde turneul a durat patruzeci de zile.