Mitologie și Obiceiuri

Mitologie. 1. Totalitatea miturilor unei arii etnice sau sociale, constituită într-un sistem epic mai mult sau mai puţin unitar, în cadrul căruia se manifestă concepţia grupului etnic sau social respectiv despre lumea văzută şi nevăzută, despre viaţă şi moarte, despre destin, din perspectiva raportului între natural şi supranatural, între oameni şi divinităţi. Mitologia ca sistem general este elaborată începând din stadiul culturii primitive, până în momentul apariţiei civilizaţiei tehnice timpurii şi a formelor ei de gândire teoretică, adică până atunci când mitologia - ca sistem integral - e absorbită şi codificată - integral sau în parte - de religie. Definită dinăuntrul ei, subiectiv, mitologia este o încercare globală de cunoaştere absolută a universului, deci o filosofie incluzând demersul mistic şi o ştiinţă generală excluzând experimentul, şi care se constituie în orice cultură primitivă, operând cu mijloace magice şi manifestându-se prin adaptarea concretă epică a abstracţiilor şi a fenomenelor superioare la situaţia psihosocială dată, ca şi prin explicarea simbolică a acestora. Mitologia înglobează în sistemul ei în primul rând miturile despre naştere şi distrugerea unicală sau ciclică a universului (cosmogonie, escatologie), cele despre apariţia şi dispariţia, ca specie şi ca individ, a omului (antropogonie; omul primordial), a animalelor, plantelor, obiectelor din natura nevie, ca şi a tuturor fenomenelor cadrului natural, apoi miturile despre zei şi eroi arhetipali (zei; strămoşi, arhetip) şi cele despre condiţia umană, privite cazual, funcţional şi finalist. 2. Ştiinţă - născută în triunghiul de incidenţă al filosofiei, istoriei culturii şi antropologiei (etnologiei) - având ca obiect de cercetare mitologiile şi miturile, geneza şi explicarea lor, clasificarea tipologică, analiza structurilor (mitologie structurală), compararea mitologiilor naţionale şi tribale în cadrul mitologiei generale (mitologie comparată), studierea raporturilor între mit şi religie (istoria religiilor), între mit şi societate (antropologie, etnografie, folclor) etc., precum şi stabilirea raportului psihosocial între condiţia istorică a unei populaţii şi sistemul ei mitologic.

Se vorbeşte despre mitologii dacogetice şi dacoromane, ca precursoare ale mitologiei româneşti. Creştinarea chiar în epoca formării poporului român a împiedecat constituirea unei mitologii unitare, de puternică structură religioasă arhaică, iar începutul sincretizării miturilor locale, sub influenţa credinţelor aduse de migratorii asiatici sub constrângerea dogmelor şi miturilor introduse de creştinismul timpuriu, a devenit un factor care a fărămiţat şi, pe alocuri, a pulverizat o mitologie probabil autonomă, dacă e să judecăm după unele relicte detectabile în scenariile câtorva ceremonialuri populare enigmatice (unele numite sărbători băbeşti), în folclorul epic, fantastic şi eroic, în superstiţii, descântece sau în ritualul magic din priveghiul mortului.

Există variante cosmogonice stranii (mituri folclorice): la început era un munte mare purtat de vânturi – din vârful lui ieşea foc (vulcan!?) – din foc a ieşit o femeie neînsufleţită – ajunge la Vântul-cel-mai-de-sus care îi dă viaţă – înghite două bucăţi de fier de pe munte – rămâne grea şi naşte doi copii: unul şchiop şi deştept, altul teafăr şi prost – cel prost aduce lut din adâncul mărilor, iar cel deştept face un cal fără viaţă – cel prost rămâne să tragă toată viaţa…

Mitologia românească nu se suprapune unei geografii mitice delimitată etnic (spaţiul mioritic) sau totemic fenomenul horal); ambele delimitări au un sens metaforic. Spaţiul sacru este, ca la orice mitologie, acest tărâm, despărţit printr-o graniţă magică de tărâmul celălalt; mitologia românească se suprapune peste spaţiul sacru specific şi propriu care este limba română.

Nu este un panteon autentic de mitologie religioasă riguros constituită în sistem, fiind mai degrabă un ansamblu de relicte din vechi filoane pierdute. Iată cam ce ar cuprinde acest panteon mitic românesc: divinităţi sincretice (Dumnezeu, Sfântul Soare, Sănpetru, Maica Domnului, Ursitoarele, Sfânta Vineri, Sânicoară, Sfântul Andrei ş.a.), semizei (Crăciun, Crăciuneasa, Trif Nebunul, Foca), strămoşi arhetipali (Moşii, Uriaşii, Moş Adam, Moaşa Eva), personificări calendaristico-meteorologice (Sântilie, Paparuda, Baba Dochia, Zorilă, Moş Crivăţ), zâne bune (Sora Soarelui, Sănzâienele, Ileana Cosânzeana, Piaza Bună), zâne rele (Rusalii, Iele, Piaza Rea), eroi arhetipali (Făt Frumos, Ler Împărat, Aleodor Împărat), demoni (Căţelul Pământului, Muma Pădurii, Moşul Codrului, Baba Cloanţa, Baba Hârca, Joimăriţa, Marţolea, Ştima Apei, stafiile, Strigoii, Pricoliciul, Sfânta Sâmbătă, Dracul), personaje magice binevoitoare (Ochilă), iniţiaţi (Meşterul Manole, solomonarii), suflete sacralizate (Blajinii sau Rohmanii), monştri (Balauri, Zmeul, Ghionoaia, Scorpia, Căpcăuni, Strâmbă Lemne, Sfarmă Piatră, Statu-Palmă-Barbă-Cot), animale sapienţal-oraculare (Oaia Năzdrăvană sau Mioriţa, Pasărea Măiastră, Calul Năzdrăvan, Ariciul, Albina). Alături de acest panteon sunt clasificabile: elementele primare (apa vie, apa moartă, focul nou, focul viu), diferite obiecte, plante şi unelte magice (roţile de foc, Ceasornicul casei, căciula fermecată, mătrăguna, bradul, stejarul, iarba fiarelor), coregrafia magică (Căluşarii, hora), sărbători, ritualuri, ceremonii cultuale (Arminden, Caloianul, colindele, Paştele Blajinilor), precum şi o geografie mitică (Tărâmul Celălalt, Apa Sâmbetei, Valea Plângerii, Muntele Alelei, Mânăstirea Albă, Valea Zânelor).

Kernbach nu este de acord cu Vulcănescu în privinţa perechii divine Fărtatul-Nefărtatul; ar fi simpli demoni, atestaţi periferic şi accidental. Mitologia românească nu are divinităţi absolute, chiar Dumnezeu (moşneag benefic!) este doar printre divinităţile principale, fără rol central. Mitologia dacogetică ar fi baza.

Trăsături specifice:

1. lumea e populată de duhuri rele şi viclene, care pot fi păcălite cu inteligenţa (şiretenia) omenească;

2. destinul e implacabil (vezi Mioriţa);

3. credinţa într-un tărâm secund, paralel (Tărâmul Celălalt) unde există o viaţă paraumană păgână, liberă încântătoare şi eternă; a nu se confunda cu Raiul biblic;

4. convingerea că există undeva un domeniu magic al unei zâne (Tinereţe-fără-bătrâneţe-şi-viaţă-fără-de-moarte), unde timpul poate fi anulat şi unde unii eroi ajung, dar de unde invariabil pleacă, absorbiţi de dorul de casă şi, când se întorc, constată că acolo timpul se scurgea mult mai încet, iar aici îmbătrânesc şi mor imediat, pierzând efectul misterios care îi menţinuse tineri;

5. actele esenţiale săvârşite de eroii mitici, de obicei condensaţi în eroul arhetipal Făt Frumos, sunt tot ideale;

6. lipsa de pragmatism.