Obiceiuri și tradiții de Bobotează

1. INTRODUCERE

Mircea Eliade afirma, în prefaţa la traducerea românească a volulmului publicat sub titlul De la Zalmoxis la Genghis-Han, că „Tradiţiile folclorice constituie o mină inepuizabilă de informaţii istoric-religioase, deocamdată insuficient exploatate sau greşit interpretate”. În acord cu acest principiu, marele savant îşi propune să „decripteze” semnificaţiile profunde ale acestor documente folclorice, de multe ori camuflate, degradate sau uitate.

Din perspectiva folcloristului şi a unei estetici a creaţiei populare, interesul este acela de a se ajunge la o înţelegere mai profundă şi la o descifrare mai adecvată a valorilor acestei creaţii, raportându-le la arhetipurile sau structurile mitice care le-au generat sau cu care intră în rezonanţă. Acest mod de abordare şi interpretare a creaţiei folclorice presupune cunoaşterea arhetipului mitic, fie prin identificarea lui în lexicul cultural-universal al societăţilor primitive sau arhaice, fie, mai ales, printr-un efort de reconstituire.

Dar, obiceiurile şi tradiţiile au suferit mutaţii şi modificări o dată cu trecerea timpului şi modificarea mentalităţii oamenilor. Astfel sărbătorile îmbină vechi practici păgâne greco-romane şi orientale cu practici creştine de dată mai recentă. În ciuda opoziţiei bisericii, elementele păgâne şi creştine s-au amestecat neîncetat, „încât cele două componemte, se vor influenţa reciproc, mărind în chipul acesta confuzia dintre ele spre disperarea clericilor şi nedumerirea cercetătorilor”. Făcând un bilanţ al sărbătorilor creştine şi necreştine culese de etnografi şi folclorişti la sfârşitul secolului al XIX-lea, Tudor Pamfile scria despre „ştearsa faţă creştinească ce o au toate sărbătorile noastre, chiar şi acelea al căror nume ni l-a dat biserica ; însă ca datină şi literatură orală, poporul a împrumutat de la biserică foarte puţin”.

Apariţia şi răspândirea creştinismului a complicat ceremonialul începutului de an. Scenariul ritualului de An Nou şi de Bobotează a fost schiţat, în principal, pe baza informaţiilor etnografice şi a unor surse documentare privind desfăşurarea acestuia în lumea romană. Au fost introduse în scenariu şi unele elemente greceşti şi orientale, care se presupune că au influenţat cultura populară a sud-estului Europei prin contact direct sau prin intermediul Imperiului Roman. Paralelismul făcut cu sărbătorile de iarnă romane, în special cu sărbătoarea Anului Nou, se justifică dacă avem în vedere că acestea au existat şi în Dacia romană. Cu siguranţă că multe dintre elementele ritualului de renovare a timpului sunt universa-culturale, specifice deci şi geto-dacilor. A atribui originea sărbătorilor de iarnă „exclusiv unei moşteniri comune ce s-a răspândit dintr-un anumit centru în toată Europa şi de aici în alte continente, în coloniile europene, este o greşeală. Nu trebuie uitată contribuţia mare ce au adus-o neîndoios la transformarea acelor datini comune suprapunerea lor peste datinile şi tradiţiile specifice ale fiecărui popor, datini ce ofereau o mai mare sau mai mică analogie cu cele ce veneau din centrul comun.”

Sărbătoarea Bobotezei a fost, alături de cea a Naşterii, una dintre cele mai populare atât la români, cât şi la celelalte popoare ortodoxe. Ea se sărbătorea cu un deosebit fast în fiecare an, mai ales în cetatea de scaun a ţării, unde sfinţirea apelor din această zi (Agheasma Mare) se făcea totdeauna de către mitropolitul ţării, în prezenţa domnului şi a întregii curţi, aşa cum se făcea odinioară la Marea Biserică şi la Curtea împărătească din Bizanţ.

Obiceiul ca preoţii să meargă în ajun cu Botezul, stropind casele credincioşilor cu apa sfinţită în acea zi, e destul de vechi, ca şi acela de a săvârşi Agheasma Mare (Sfinţirea cea mare a apei) în însăşi ziua Bobotezei, după

liturghie. O imitaţie folclorică a acestei stropiri sacramentale este obiceiul popular al mersului cu Iordanul, practicat în unele părţi ale ţării noastre, de către cete de flăcăi şi bărbaţi în noaptea de 6-7 ianuarie.

În toată această perioadă de doisprezece zile dintre Crăciun şi Bobotează, practicile, obiceiurile şi jocurile ceremoniale se multiplică, înglobând uneori, în forma lor, texte care, condiderate în afara contextului ar rămâne enigmatice. Spre exemplu, acest „Cântec de Bobotează” :