Oglinda - Simbolul Înțelepciunii și al Cunoașterii

I Notiuni generale

1.1 Introducere

Cu toţii ştim ce este o oglindă: un obiect din metal sau sticlă, de diferite forme, având o faţă acoperită cu un strat metalic ce formează o suprafaţă netedă şi lucioasă care are proprietatea de a reflecta razele de lumină şi de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea altor obiecte. Oglinda poate fi reprezentată şi de suprafaţa unei ape curate şi limpezi, de o gheaţă netedă şi lucioasă sau de o placă de marmură, dar şi de multe alte obiecte cu însuşirile descrise mai sus.

Termenul de "oglindă" are acelaşi semnificaţie ca latinescul "speculum"(care va conduce la cuvântul "speculaţie") dar îşi are originea prin derivare regresivă din verbul a oglindi (care provine din slavă veche - oglendati, cf. poloneză oglądać)

Oglindirea este un fenomen natural şi el există de când lumea. Ptolemeu a fost primul care a expus o teorie a oglinzilor şi a refracţiei luminii, iar despre Arhimede se spune că ar fi aprins corăbiile duşmane cu ajutorul unor oglinzi care concentrau razele soarelui. Experienţa acestuia a fost dovedită prin anul 1747 de către învăţatul Buffon, în preajma Parisului.

Sub diferite forme fenomenul de oglindire este considerat uneori un miracol, pentru că însăşi lumina este încă un miracol. Unele consideraţii filozofice au legătură cu acest fenomen iar înţelegerea lui ar putea aduce multe lămuriri. Alice din ţara minunilor spunea despre imaginea obiectelor din oglinda ei că "merg pe cealaltă cale". De-a lungul timpului toţi marii scriitori ai lumii s-au inspirat cu prisosinţă din acest izvor.

Julien Eymard, în ampla sa lucrare intitulată Tema oglinzii în poezia franceză, distinge două mari perioade: evul mediu, când oglinda metalică avea dimensiunile feţei umane, şi romantismul, când oglinda de sticlă capătă statura umană. Autorul studiului descoperă şi unele coincidenţe care îl determină să-şi pună întrebarea dacă tehnica sticlei a contribuit la orientarea poeziei clasice spre exactitate şi claritate. Între cele două epoci de cultivare asiduă a temei oglinzii a existat un interval de trei secole "clasice" în care oglinda este reflectată în literatura franceză doar în scurta perioadă a barocului.

1.2 Simbolurile oglinzii

Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei.Pe o oglindă chinezească dintr-un muzeu de la Hanai se poate citi: "Precum soarele, precum luna, precum apa, precum aurul, fii limpede şi strălucitor şi oglindeşte ceea ce se află în inima ta". Yama, suveranul indo-budist al împărăţiei morţilor, foloseşte pentru Judecată o oglindă a karmei. Adevărul relevat de oglindă poate fi, evident, de ordin superior: evocând oglinda magică a dinastiei Xin, Nichiren o compară cu oglinda Dharmei budiste, care arată cauza faptelor trecute. Simbol Răspunsul acestora la întrebările puse se înscrie prin răsfrângere pe suprafeţele oglinzilor sau apelor. procedeul de divinaţie se numeşte captromancie. Nu este necesar ca oglinda să fie din sticlă, fiind utilizate şi alte suprafeţe care reflectă lumina, apa, sau metalele lustruite.

Ea este într-adevăr simbolul înţelepciunii si al cunoaşterii, oglinda prăfuită fiind simbolul spiritului întunecat de ignoranţă.

simbolul manifestării ce reflectă Inteligenţa creatoare.

simbolul Intelectului divin, ce reflectă manifestarea, creând-o după chipul său. Inteligenţa cerească reflectată de oglindă se identifică simbolic cu soarele: acesta este motivul pentru care oglinda este adesea un simbol solar. Dar ea este şi un simbol lunar în sensul că, aidoma unei oglinzi luna reflectă lumina soarelui!

Tema sufletului considerat o oglindă a fost schiţată de Platon şi Plotin şi dezvoltată în mod deosebit de către sfântul Atanasie şi de către Grigorie din Nysa.

Sub aspecte foarte variate, oglinda este o temă privilegiată a filozofiei şi a misticii musulmane inspirate din neoplatonism. S-a spus chiar că oglinda ar fi însuşi simbolul simbolismului (MICS).

Oglinda dă o imagine inversă a obiectului şi, ca atare, este o îndepărtare de Principiu şi Esenţă. Multe popoare cred că în oglindă se reflectă nu omul, ci o dublură a sa ,având adesea atribute malefice. În jurul oglinzilor s-au elaborat numeroase superstiţii:

Spargerea unei oglinzi e un lucru îngrozitor, pentru că şapte ani de nenorociri se vor abate peste tine de acum încolo. Probabil, motivul vine din credinţa strămoşească privind faptul că sufletul omului sălăşluieşte în oglindă şi, odată spartă oglinda, sufletul acestuia este distrus, condamnându-l pe om la o moarte timpurie, fără a avea mai apoi şansa de a intra în Rai. Ca să eviţi consecinţele catastrofale ale spargerii unei oglinzi trebuie să culegi cu grijă toate cioburile şi să le arunci într-un râu.

Cel care priveşte în oglindă atunci când cadavrul se află încă în casă va muri următorul şi asta pentru că o veche tradiţie spune că sufletul omului sălăşluieşte în oglindă.

Poartă ghinion să primeşti în dar o oglindă

O persoană urâtă care se uită într-o oglindă va cauza spargerea acesteia

Nu e bine să te uiţi într-o oglindă la lumina lumânărilor sau să stai noaptea în faţa oglinzii în întuneric

Se spune că fetele pot îndeplini un ritual în faţa oglinzii prin care îşi pot chema rudele moarte sau să îşi vadă viitorii aleşi ai inimii

Încarnările satanice nu îşi suportă oglindirea sau nu se văd în oglindă

II. Motivul oglinzii în literatura română

2.1 “Poema in oglindă” de G.Bacovia

"Poema in oglinda", aparută in volumul "Plumb" (1916), explică în buna masură mecanismul reflectarii in universul poetic bacovian, felul in care elementele spatio-temporale exterioare devin peisaj interior si perceptie sinestezica in maniera simbolistă:

"In salonul plin de vise,

In oglinda larg-ovala incadrata in argint,

Bate toamna,

Si gradina cangrenata,

In oglinda larg-ovala incadrata in argint."

Înca din prima strofa, oglinda isi defineşte rolul esential in spatiul poetic, complex, continuat in tot textul, cuprinzand mai multe unghiuri de reflectare: oglinda — axa de simetrie intre planul real, in dezagregare, contaminat de trecerea timpului ("Bate toamna,/ Si gradina cangrenata"), si cel ireal, antinomic, proiectie onirica a eului, in "salonul plin de vise";