Opere Eminesciene

FLOARE ALBASTRA

Poezia apare în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate în revista Convorbiri literare.Înainte de aceasta poezie era publicata "Venere si Madona", "Epigonii", "Mortua est".

Poezia are ca motiv "floarea albastra", un motiv romantic, care apare si în alte literaturi, în literatura germana Novalis într-un poem romantic, unde floarea albastra se metamorfozeaza în femeie luînd chipul iubitei si tulburînd inima eroului.

Motivul "florii albastre" mai apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta viata. Albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si a cerului, iar floarea simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja.

Poezia este conceputa din doua parti corespunzatoare a doua tipuri de idei, de cunoastere: în primele trei strofe cunoasterea filosofica absoluta, iar în partea a doua (5-13) cunoasterea terestra prin intermediul dragostei. Cele doua parti ale poeziei sunt legate de o strofa, cea de a patra, care contine reflectiile poetului si contine în ea începutul ideii din ultima strofa. Poezia este alcatuita sub forma de monolog întrerupt de dialog.În primele trei strofe poetul contureaza domeniul cunoasterii filosofice. De la elementele genezei "întunecata mare" pîna la un întreg unvers de cultura reprezentat de "cîmpiile Asire", "piramidele învechite". În aceste trei strofe iubita defapt aduce un repros iubitului care ni se sugeraza ca sa izolat în universul fericit dar strîmt al lumii pamîntesti. Este o ipostaza a poetului în care se repeta ideea sugerata de prezenta chiar în primul vers, a adverbului "iar".

De aici si îndemnul din ultimele vesuri ale strofei a treia:

"Nu cauta în departare

Fericirea ta, iubite!"

Strofa a patra e strofa de tranzitie, de legatura între cele doua ipostaze ale cunoasterii. Strofa aduce consimtamîntul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sînt surprinse înca din aceasta strofa gesturi tandre, calde, ocrotitoare: "Dulce netezindu-mi parul", gestul care se presupune ca vor fi urmate si altele daca poetul va coborî din cerurile nalte.

Adjectivul devenit substantiv diminutivat "mititica" sugereaza pe de o parte dragostea fata de fiinta iubita dar si distanta enorma între gîndurile si preocuparile înalte ale poetului, în comparatie cu lumea terestra.La reprosul iubitei, poetul raspunde cu o tacere, care deschide drum meditatiei din ultima strofa, mai ales din versul: "Totusi este trist în lume".

În partea a doua a poeziei avem celalta cunoastere, cea terestra cunoastere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de catre iubita. Daca în "Dorinta" si în "Sara pe deal" întregul ritual al dragostei era din perspectiva barbatului, în "Floare albastra" iubita este vicleana, ademenitoare promitîndu-i iubitului o lume de bucurii si de farmec.

Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeata, cu izvoare ce plîng în vale sau stînci înalte si prapastii marete.La aceste se mai adauga si ochiul de padure înconjurat de trestie si încarcat de foi de mure. Gesturile iubitei sînt sagalnice, în timp ce iubitul îi va spune "povesti si minciuni", ea, iubita va încerca pe un fir de romanita dragostea lui.

Chemarea este tentanta, pentru ca iubita este ca în "Dorinta" frumoasa; de "soarelui caldura" fata va fi "rosie ca marul" în timp ce cu parul ei de aur îi va astupa gura.

Aceasta invitatie sigur ca este urmata de sarutari date sub palarie pentru ca sa nu fie vazuti de nimeni.

La ivirea lunii printre crengi înlantuiti în gît cei doi îndragostiti vor porni în sat spre vale, dîndu-si pe sarutari pe cale. Ajungerea la al portii prag va fi urmata de vorbe în întunecime, dupa care urmeaza inevitabila despartire. Dupa ce ea dispare în timp ce iubitul coplesit de navala sentimentului ramîne ca un stîlp în luna. Cele trei epitete "ce frumoasa, ce nebuna, dulce floare" cuprinse în versuri exclamative exprima intensitatea sentimentului, defapt epitetul "dulce" apare în mai multe situatii: "dulce floare, dulce minune".Îsi schimba sensul si valoarea grmaticala "Dulce netezindu-mi parul" apropie pe iubiti prin gest; "Dulci ca florile ascunse" sugereaza puritatea. Pentru ca în final sa apara în "dulce minune" epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugereaza ca apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, astfel încît epitetul devine metafora.

Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia "floare albastra" subliniaza intensitatea trairii generata de contrastul dintre iluzie si realitate accentuata de acel "totusi".

GLOSA

Glosa scris cu dublu -s- în italiana, germana, latina dar cu unul în franceza a însemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvînt pe marginea unui text un pasaj obscur, o proportie sau un alt cuvînt. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixa care alaturi de sonet si rondel este cea mai pretentioasa dintre ele.

Din punct de vedere compozitional “Glossa” se compune dintr-un numar de strofe egal cu numarul versurilor din prima strofa în care se pune problematica poeziei, si ultima strofa care este o strofa concluzie si în care sînt reluate versurile primei strofe în ordine inversa. Începînd cu strofa a II-a fiecare strofa comenteaza cîte un vers din prima strofa care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie.

Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomica exprimînd adevaruri ale cunoasterii, ale moralului într-o forma poetica concentrata, sententioasa.

Este publicat pentru prima data în 1883 îngrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivata în 1882 dupa ce poetul o supune unor prefaceri succesive începînd cu anul 1884 paralel cu Scrisorile si Luceafarul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossa: doua cu cîte noua strofe si una cu zece strofe. Titu Maiorescu o prefera pe cea cu zece strofe pentru echilibrul si simetria desavîrsita a compozitiei.

Glossa transpune liric principii filosofice cunoscuta înca în filosofia vechilor greci sau romani, cum sînt Parmenide, Zenon, Seneca...

Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet si Marcus Aurelius dar motivul este prezent si în literatura evului mediu la Ronsar si Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetator tradus în limba româna 1750 dupa un intermediar francez.

Ideea lumii de teatru si conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regasesc si în alte poezii Eminesciene ca Împarat si Proletar si Luceafarul. Prima strofa a poeziei este strofa tema care pune problema; într-un prezent etern viata este un cerc strîmt în care oamenii se învîrt, o zbatere fara rost pentru ca viata e dominata de egoism, minciuna, sete de putere, astfel ca singura solutie a omului superior fiind nepasarea, detasarea rece.