Predicatul Verbal și Predicatul Nominal în Limba Română

Predicatul este partea principală a propoziției care denumește o acțiune, o stare sau o însușire atribuită subiectului.Predicatul, de fapt, arată ce face, ce, cine sau cum este subiectul: Copilul plânge; Copilul este deștept; De aceea el răspunde anume la una dintre întrebările: Ce face? Ce este? Cine este? Cum este?

Predicatul este elementul esențial al comunicării, constituind împreună cu subiectul baza comunicativă a propoziției.În propozițiile monomembre impersonale, predicatul, nefiind în corelație cu un subiect, exprimă pur și simplu o acțiune (Plouă. Ninge) sau o stare (E frig).

Deoarece fiecare predicat formează nucleul unei propoziții de sine stătătoare, după numarul de predicate dintr-un enunț aflăm din câte propoziții constă el.

Clasele morfologice de cuvinte care pot îndeplini funcția de predicat sunt verbul, numele (în corelație cu anumite verbe), adverbul, interjecția.De aceea distingem câteva tipuri de predicat: verbal (Băiatul cântă), nominal (Băiatul e frumos), interjecțional (Hai cu noi !), adverbial (Desigur că voi veni!).

Un tip aparte de predicat este cel realizat prin două verbe fără conținut noțional și un nume (Copilul începe să fie capricios). Acesta este numit predicat verbal-nominal.

Deci, în limba română clasificarea predicatelor poate fi următoarea:

-Predicat verbal

-Predicat nominal

-Predicat verbal-nominal

-Predicat interjecțional

-Predicat adverbial

Predicatul verbal (numit și sintetic) este folosit mai frecvent și este exprimat prin:

a) verb la un mod personal la diateza activă, pasivă sau reflexivă:

„ Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mîhni peste masură.”(Mihai Eminescu)

b) locuțiune verbală (având verbul de bază la un mod personal):

„Într-o clipă sar din căruță și o iau la sănătoasa prin curpenii de cartofi...”(I. Druța)

c) interjecție ce redă o acțiune:

„Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română „ (V. Alecsandri, Hora Unirei)

d) adverbe și locuțiuni adverbiale predicative care nu admit un verb copulativ pe lângă ele: poate, firește, desigur, bineînțeles, etc ( Desigur că vine.)

Predicatul nominal ( numit și analitic) este alcătuit dintr-un verb copulativ ( numit și verb-copulă sau verb de relație) de obicei la un mod personal și unul sau mai multe nume predicative.

a) Definirea și rolul verbului copulativ :

Conceptul de verb copulativ apare în termeni relativ asemănători la Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mioara Avram, Manuela Sămăndău și Grigore Brâncuș, Valeria Guțu Romalo, Theodor Hristea, Iorgu Iordan, C. Dimitriu.Elemente de noutate apar la Paula Diaconescu, G.G. Neamțu.

Astfel, Gheorghe Constantinescu-Dobridor considera că verbul copulativ este “prima componentă a predicatului nominal.El este un instrument gramatical care leagă numele predicativ de subiect.Calitatea de instrument gramatical a acestui verb este dată de slăbirea prin abstractizare a conținutului său noțional și lexical, prin gramaticalizarea sa, în comparație cu verbele care au suficienţã noţionalã și lexicalã.”

Mioara Avram este de părere că verbul copulativ este „partea cea mai importantă, din punct de vedere gramatical, a predicatului nominal, având rolul unui instrument gramatical de legatură între numele predicativ și subiect și, în general, un sens lexical slab. Prin verbul copulativ se exprimă persoana, numărul, timpul și modul predicatului nominal.”

Iorgu Iordan definește verbul copulativ ca „un instrument de ordin sintactic, în structura predicatului nominal, un actualizator de predicativitate al numelui următor, caruia îi adaugă categoriile specifice verbului pentru a putea funcționa ca predicat: modul, timpul, persoana, numărul.”

Aceeași idee apare și la Paula Diaconescu: „Rolul verbului de relație este să dea numelui predicativ semnul care indică persoana, numărul, timpul și modul și definește verbul copulativ, ca și Theodor Hristea, verb de relație care marchează legatura dintre subiect și predicat.”

Ca noutate, apare la Paula Diaconescu, distincția între copula gramaticală și copula lexico-gramaticală. Copula gramaticalp (a fi) are doar rolul de a stabili raportul predicativ dintre subiect și numele predicativ, adică verbalizează acest nume, aducând în sintagma predicativă categoriile sensului gramatical: diateza, modul, timpul, persoana, numărul.Copula lexico-gramaticală participă la construcția sintagmatică predicativă și cu sensul său lexical, dând în același timp și elementele sensului gramatical.Aceasta distincție între a fi și celelalte verbe copulative apare și la C. Dimitriu și la Vasile Șerban.Pentru ceea ce Paula Diaconescu numește copula gramaticală, C. Dimitriu foloseste termenul verb copulativ vid, Vasile Șerban, termenul verb copulativ total; iar ca și corespondent pentru copula lexico-gramaticală se folosesc denumirile de verb copulativ semivid (C. Dimitriu) și verb semicopulativ (V.Șerban).

Astfel, Paula Diaconescu propune două subcategorii de predicate nominale:

- predicatul nominal propriu-zis, exprimat prin nume predicativ copula gramaticală a fi; raportul predicativ este exprimat de termenul nominal;

- predicatul nominal-verbal, exprimat prin nume predicativ și o copulã lexico-gramaticală; raportul predicativ este exprimat de amândoi termenii care comportă înțeles lexical.

G. G. Neamțu explică conceptul de verb nepredicativ , subliniind că acesta nu trebuie înțeles ca “verb care nu este predicat sau care este în afara predicatului, ci verb care nu funcționează singur ca predicat.” Avand toți indicii formali ai predicatului(persoană, număr, timp, mod, diateză), verbul nepredicativ la mod personal trimite la un predicat, în care el este însa doar o parte componentă, cea constantă, cea mai importantă din punct de vedere gramatical.