Relații dintre limba română și latinitate

RELAŢIA DINTRE LIMBA ROMÂNĂ ŞI LATINITATE

„Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate uscăturile.”

( Mihai Eminescu)

Românii, urmaşii daco-geţilor şi ai romanilor pe un teritoriu care se întindea de la Tisa şi pâna la Bug şi din Carpaţi până dincolo de Pind şi Epir în Balcani, sunt astăzi singurii reprezentanţi ai romanităţii orientale printre celelelte popoare cu alte origini, precum şi singurii printre popoarele romanice (italieni, portughezi, spanioli ş.a.), care şi-au menţinut propriul nume (romanus- roman) de la constituire (sec.VI-VII), şi până în prezent, numindu-şi ţara (România) şi limba (limba română). Celelalte neamuri romanice, care de asemenea “de la Rîm se trag”, au adoptat alte nume provenite fie de la numele învingătorilor, fie de la denumirile teritoriilor pe care le populau.

Cercetătorii români şi străini ( lingvişti, istorici, scriitori, arheologi) s-au mirat cum românii înconjuraţi de slavi, în prima perioadă a evului mediu, n-au fost deznaţionalizaţi. Pierre Groult în lucrarea, “La formation des langues romanes (Tournai)” apărută în 1947, aduce în prim plan “formidabila forţă de rezistenţă pe care Latinii de la Nord de Dunăre (Românii) au opus-o slavilor, izolaţi de Imperiul Roman, ca o insulă în mijlocul unor pământuri inundate, un bloc ce nu renunţă niciodată la moştenirea sa”. Mulţi cercetători s-au întrebat cum a reuşit poporul român să-şi conserve latinitatea în condiţiile în care au fost înconjuraţi doar de popoare slave.

Sextil Puşcariu afirmă că “locul limbii române între limbile romanice, examinând linia generală a evoluţiei latino-romanică”, “româna trebuie caracterizată, în primul rând prin fenomene de evoluţie specifice latinei.”Astfel, se consideră că nu există nicio îndoială în ceea ce priveşte faptul că limba română prezintă trasături romanice într-o formă mai pură decât celelte limbi.

În limba română s-au păstrat multe din cuvintele latineşti dispărute chiar din limba latină propriu-zisă, acestă fidelitate manifestându-se doar în provincia latină Dacia, fiind datorată unei dezvoltări în afara lumii latine, izolată, într-un spaţiu social şi cultural non-latin.

În perioada următoare, s-a continuat procesul, unitar şi inseparabil de constituire a poporului român şi a limbii române, care a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiunile situate la nordul şi la sudul Dunării: Dacia şi Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară şi Moesia Superioară.

De asemenea, important este şi faptul că pentru populaţia romanizată din spaţiul daco-moesic, Dunărea a fost numai un hotar administrativ, „politic şi strategic”; fluviul nu a constituit o frontieră etnică, lingvistică, economică sau culturală ceea ce a permis mobilitatea populaţiei şi a favorizat menţinerea caracterului unitar, de ansamblu, al limbii române.

Susţinută de istorici şi de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puşcariu, Al. Rosetti), ipoteza apariţiei şi dezvoltării limbii române în spaţiul romanizat nord şi sud dunărean este confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice publicate de-a lungul timpului.

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria noastră naţională, deoarece arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est european .

Dacia era locuită de o populaţie unitară şi omogenă sub raport etnic şi lingvistic: tracii şi geto-dacii. Ei au fost integraţi în formaţiile provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de romanizare. Romanizarea s-a înrădăcinat la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea limbii şi culturii, a numelor proprii şi a credinţelor, a organizării social-economice constituind un fenomen de masă cu valori formative esenţiale în etnogeneza poporului român.