Semiotică

1. Semeiotikos =tălmăcitor de semne

Ontologie- cunoaştere- comunicare

(limbaj; ceea ce nu este comunicat nu există)

semiotica =teoria semnelor

în contemporaneitate: semnul =obiect teoretic predominant şi proeminent

2 axiome: -pansemie: totul este semn (orice are semnificaţie)

-polisemie: orice semn are (poate avea) mai multe semnificaţii

primele 2 mari teorii ale semnului:

semiologia: Ferdinand de Saussure (1857-1913)

-semnul =ansamblul diadic alcătuit din semnificant şi semnificat

în relaţie arbitrară, nemotivată

-axioma pansemiei: limba este un sistem de semne unde totul semnifică (semnificaţia este legată de comunicabilitate)

-axioma polisemiei: în limbă orice unitate poate avea mai multe semnificaţii

-continuatori: structuralismul francez (Claude Lévi-Strauss, roland Barthes, Michel Foucault, Jacques Lacan, Lucien Goldmann, pierre Francastel, Louis Althusser): lumea şi omul nu există decât prin limbaj, celelalte realităţi sunt date numai odată cu limba şi prin limbă; obiectul semiologie =semnul şi sistemul de semne: mit, literatură, cultura ca sumă de sisteme semnificante, societatea

semiotica: Charles S. Peirce (1839-1914)

-semnul =triada alcătuită din semn-obiect-interpretant

-axioma pansemiei: toată gândirea se exprimă prin semn, nu există obiecte lipsite de semnificaţie (semnificaţia este legată de cognoscibilitate)

-axioma polisemiei: este puţin evidentă (semiotica este teorie a cunoaşterii apropiate de logică, referenţialitatea este importantă)

-continuatori: Ch. W. Morris (comportamnetul, nu cunoaşterea, fundamnetează semnificaţia; semiotica =Organon, instrument al tuturor ştiinţelor; dimensiunile semioticii: semantica (relaţia semnului cu semnificaţia), sintaxa (relaţia dintre semne şi regulile de formare a relaţiilor), pragmatica (relaţia dintre semne şi utilizatori); filosofia analitică (formală şi informală)

terminologie: -semiologie Saussure ( +disciplina medicală a semnelor bolilor)

-semantica Peirce ( +partea semiologiei ce studiază semnele non-verbale,complementară lingvisticii)

problema centrală: constituirea semnificaţiei în raport cu cunoaşterea şi

comunicarea

2. Ferdinand de Saussure

Curs de lingvistică generală, publicat la Geneva de către studenţi, în 1913

abordare sincronică a lingvisticii: condiţiile de existenţă ale oricărei limbi;

-problema identificării semnului lingvistic altfel decât formal ( ca lingviştii) sau prin conţinut (ca filosofii): semnul lingvistic nu este numai formă, nici numai idee. Cuvântul leagă sunetele vorbirii ( =semnificantul) şi ideea trezită în mintea cunoscătorului limbii respective de acele sunete ( =semnificatul). Legătura este arbitrară: în relaţia dintre semnificant şi semnificat nu există motivare. Fără cuvinte gândirea e amorfă, indistinctă; substanţa fonică e materie plastică, divizibilă. Limba e intermediară între gândire şi sunete, unirea lor produce necesar delimitări reciproce de unităţi. Nu există motivare între sunet şi concept- semnul lingvistic funcţionează în sistemul limbii ca pură diferenţă (în limbă contează numai faptul că un semnificant este diferit de alţi semnificanţi din prejmă, tot astfel cum un semnificat este diferit de alţi semnificaţi din proximitatea sa). Arbitrar şi diferenţial = calităţi corelative ale semnului

-arbitrarietatea semnului lingvistic  limba ca sistem de semne: între cele două feţe ale semnelor relaţia este de tip structural (sistem: elementul presupune sistemul, nu poate exista, nu poate fi detectat fără existenţa şi cunoaşterea acestuia); limba nu este asamblare a elementelor preexistente, descoperirea elementelor şi a sistemului e unitară; în limbă elementele sunt perfect egale ca importanţă- echivalenţa sistem-structură; structura e singura reală, preemineţa ei: structuralism