Teatrul Românesc și Modernismul European

STRUCTURA / ”FORMA” DRAMATICĂ

Teoreticienii şi criticii literaturii au renunţat în ultimele decenii la clasificarea tradiţională a genurilor literare, aceasta nemaidovedindu-se astăzi funcţională, datorită deplasării lor de la unul la celălalt. Ca atare, se utilizează tot mai mult termenul de “structură” (G. Durand) sau cel de “formă”(cf. Justin Ceuca).

Este cunoscut faptul că structura dramatică implică “un plus de specificitate” şi “exigenţe formale” (Justin Ceuca) mult mai mari decât structura lirică sau cea epică, întrucât un text dramatic nu este în principiu conceput pentru a fi lecturat, ci pentru a fi vizionat pe scenă ca “spectacol total” (Michel Viegnes).

Teatrul din secolul al XX-lea a pus accentual pe inovaţii, pe eliminarea formei dramatice fixe, a regulilor teatrului classic, care, de fapt, s-au impus din secolul al XIX-lea, prin ideile exprimate de Manzoni, Stendhal, Victor Hugo.Prin acesta din urmă se produce adevăratul reviriment al dramei, odată cu semnarea, în 1827, a prefeţei la propria piesă Cromwell. Pentru Hugo, “literatura dramatică se năştea din tensiunea spirit-materie, care combină grotescul cu sublimul”(Michel Viegnes). Scriitorul francez considera că Shakespeare a atins treapta cea mai înaltă a poeziei dramatice şi, de aceea, el trebuia imitat.

Remarcabil este programul în şase puncte, pe care Hugo îl propune ca bază a dramei romantice:

1.Drama trebuie să realizeze o îmbinare în genuri pentru ca teatrul să fie o imagine cât mai exactă a vieţii reale.

2.Unităţile clasice de timp şi de spaţiu sunt respinse, singura regulă a perspectivei teatrale fiind reprezentată de acţiune.

3.Libertatea creatoare devine principiul fundamental, întrucât”nu există reguli, nici modele”.

4.Drama trebuie să fie o reflectare a relităţii şi, de aceea, acţiunea va fi cât mai concentrată.

5.Întrucât adevărul este relevat prin”culoarea locală”, aceasta trebuie căutată în ţara şi în epoca în care se desfăşoară acţiunea.

6.Versificaţia trebuie menţinută, pentru că reprezintă “forma optică a gândirii”.

Se poate observa că ideile exprimate de Hugo promovau, în dramaturgie, spiritul de libertate absolută şi negau tradiţia respectată de predecesori.Chiar dacă acestea nu s-au impus în epoca respectivă, ele au constituitfundamentul teatrului modern.

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, teatrul a urmat mişcările literaturii europene. A fost creat teatrul realist, teatrul „de opinie”, reprezentat de H. Ibsen, A. Cehov, Georges Courteline, teatrul simbolist reprezentat de Maurice Maeterlinck şi teatrul avangardist care şi-a lansat „marea sa provocare”(Michel Viegnes) cu piesa Ubu Roi(1896) a lui Alfred Jarry. Acest text dramatic prefigura, cum apreciază Michel Viegnes, „experienţa istorică a secolului nostru (sec. XX): multe regimuri totalitare şi mulţi dictatori groteşti par a fi replici ale tătucului Ubu”.

Secolul al XX-lea a marcat pentru teatru perioada celor mai spectaculoase înnoiri, ale căror direcţii principale erau deja create. În teatrul european modern, libertatea formei, coexistenţa mai multor forme dramatice în acelaşi text, crearea contrastului foarte puternic între categoriile estetice(de ex. exagerarea comicului generează tragicul), combinarea dimensiunilor temporale, inserarea ilogicului, a coşmarului, a visului, coroborarea tragicului cu comicul şi grotescul devin principii axiale. Dintr-un „teatru al societăţii”, dramaturgia se converteşte într-un „teatru al existenţei”. În faţa situaţiilor limită comportamentul fiinţei este relevat prin aspecte care reflectă condiţia umană. Personajul devine un „om universal”despre care Miguel de Unamuno afirmă în Sentimentul tragic al vieţii că nu este determinat de timp, de spaţiu sau de sex şi este situat într-un univers conceput ca labirint sau ca junglă. Sursele conflictului sunt căutate de către dramaturgi în raportul existent între om şi sistem/societate, raport care angajează individul, de cele mai multe ori, pe o pistă falsă, fără ieşire.

Simbolismul, expresionismul, opera lui Pirandello şi a celor mai mulţi dramaturgi moderni(Durrenmatt, Max Frisch, S. Beckett, J. Genet, E. Ionescu, A. Camus, J.P. Sartre, P. Claudel, B. Brecht, Matei Vişniec) renunţă la ideea de personaj clasic, deci de unitate a personajului, pentru a reliefa forţele inconştientului, incertitudinile şi angoasele personalităţii, manifestarea impulsurilor primordiale. Nici evoluţia personajelor nu se mai produce treptat şi liniar, ci prin acumulări subsidiarecare generează „explozii”.În personajul modern există permanent un celălalt, mereu schimbător şi provocator.

Marca specifică structurii dramatice este conflictul, care presupune o opoziţie, o confruntare între doi sau mai mulţi termeni. Mecanismul său este determinat de un sistem de acţiuni şi reacţiuni. Conflictului i se recunoaşte dimensiunea axiologică de esenţializare a dramaticului, de eliberare a energiilor forţelor antinomice. Confruntarea care se naşte este, în mod obligatoriu, orientată spre un deznodământ care, în teatrul modern, de obicei nu mai are loc în final, ci într-un viitor incert sau poate fi imaginat de către publicul care devine „jucător lucid”.Trebuie precizat că dintre toate structurile dramatice doar în teatrul absurdului nu există un dinamism al conflictului, „evenimenţialul”derulându-se în cerc închis.

În teatrul secolului al XX-lea surprindem mai multe nivele de semnificaţii pe care le include conflictul. Dincolo de motivaţiile individuale ale actanţilor descoperim cauze sociale, filozofice, religioase etc. Dincolo de dialogurile aparent lipsite de substanţă întrezărim semnificaţii pline de profunzime. Dramaturgia simbolistă şi apoi cea a lui Sartre, Camus, Anouilh, Beckett, Frisch, Blaga, Vişniec pun accentul pe cultivarea limbajului aluziv, simbolic. Deloc neglijabil este arhetipalul, care la unii dintre dramaturgii europeni constituie „stratul cel mai de adâncime al conflictului” (Justin Ceuca).Astfel, complexul lui Oedip, al lui Oreste, mitul lui Prometeu, mitul potopului, al sacrificiului pentru creaţie ş.a. sunt valorificate şi redimensionate(uneori până la demitizare) de către creatori moderni ai dramei sau ai farsei tragice.