Tema iubirii și a naturii la Eminescu

Tema iubirii în poezia lui Mihai Eminescu

Ca la toţi marii poeţi romantici, dragostea şi natura sunt teme permanente în creaţia lui Eminescu.

Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativă filosofică la cea erotică. Înfăţişarea ei se constituie pe două dimensiuni esenţiale : una terestră, cealaltă cosmică, aflate de cele mai multe ori în interferenţă .

Natura este o stare de suflet, în sensul că înfăţişarea ei, e dictată de un sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire (Dorinta, Lacul, Floare-albastrã, Lasã-ti lumea ..., etc.) cadrul fizic este al unei naturi încântătoare, de basm: vara e în toi, ierburile au frageziune, sunetele şi culorile se armonizează.

Iubirea şi dragostea de natura se îngemăneazăîn poezia lui Eminescu, constituind o temă unitară,care îi lărgeşte şi îi întregeşteuniversul liric, de o grandoareşi autenticitate uimitoare şi de o permanentă şi inalterabilă actualitate estetică.

Iubirea şi natura sunt pentru Eminescu formele fundamentale de manifestare a personalităţii sale de excepţie, sunt fenomene care îl însufleţesc, îl entuziasmează şi îl proiectează în eternitate, sunt cadrul şi mijlocul de împlinire, sunt esentile nevoi de viaţa şi categorii sufleteşti primordiale, în afara cărora nici nu putea trăi, nici nu putea crea…

Poetul aspiră spre o iubire împlinită, proiectând pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideală, în care gesturile se împlinesc într-un ritual al înţelegerii şi al armonicii depline.

Dorinţa

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse

Să alergi, pe piept să-mi cazi,

Să-ţi desprind din creştet vălul,

Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,

Iar în păr înfiorate

Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt

Singuratece izvoare,

Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.