Teoria Receptării

«Un suffisant [compétent, efficace] lecteur descouvre souvent ès escrits des perfections autres que celles que l'autheur y a mises et apperceues, et y preste des sens et des visages plus riches.» - Montaigne

Se consideră că există 5 tipuri de lectură:

Lectura ca descifrare a semnului scris

Lectura informaţiilor, pragmatică

Lectura de evaziune

Lectura criticului

Lectura ca artă

Mult timp teoriile literare s-au interesat preponderent de scriere - geneza operei, interpretarea textului, autorul ca receptacul (surse, curente estetice în care se înscrie). O analiză centrată pe lectură şi lector a existat şi ea difuz, implicit, dintotdeauna, cu unele pusee (sec. XVIII, care vede o dezvoltare a discursului prefaţial, discurs dedicat de autor sau „editor” cititorului). Putem vorbi deci încă din antichitate, atunci când se pune problema receptării lui Homer sau a Bibliei, de o teorie a receptării, cuvântul receptio fiind folosit în teologia scolastică (interpretarea canonică a textelor). Altfel spus, se gândea chestiunea receptării textului chiar dinainte de a imagina producerea textului literar ca o comunicare care implica la un pol Autorul şi la celălalt Receptorul. Desigur, chestiunea ia o altă amploare prin considerarea pragmatică a textului care „postulează că orice text are o funcţie, traduce o intenţie, vizează un efect, include nişte presupoziţii, că pentru a-i determina sensul trebuie să cunoaştem situaţia de enunţare ori să regăsim mărcile enunţării în structura verbală” (Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Polirom, 1998, p. 24)

A existat dintotdeauna un interes pentru o interpretare istorică, pentru o punere în perspectivă a operei, chiar dacă abia în 1962 Umberto Eco teoretizează în Opera aperta această progresivă constituire a sensului operei ce se defineşte ca o structură deschisă prin acţiunea receptorului care o pune mereu în cauză, permiţând chiar să se vorbească de opere şi nu de o singură operă într-atât de mare poate fi diversitatea interpretărilor pe o scară istorică sau printr-un evantai de metode – opera apare ca un „mesaj fundamental ambiguu, o pluralitate de semnificate care coexistă într-un singur semnificant”. Printre cei preocupaţi de o astfel de abordare a operei literare Paul Cornea îi enumeră pe Sartre („Scrierea şi lectura sunt cele doua feţe ale aceluiaşi fenomen“ – 1948), pe Escarpit („A cunoaşte ce e o carte înseamnă să ştii cum a fost citita“) sau Umberto Eco care afirma că la clasici accentul ar fi căzut pe cod, la romantici pe autor, la avangardişti pe mesaj; ar reieşi, conchide P. Cornea, că o logică inerentă trebuia să ducă, în cazul modernilor, la prevalenţa receptorului .

Or, lectura este actualizarea textului, în sensul de scoatere a lui din letargie şi activizare prin intermediul cititorului (sau a cititorului specializat, critic, istoric literar sau scriitor) – „un text ajunge să trăiască numai atunci când e citit, de aceea trebuie examinat prin ochii cititorului” (W. Iser, „Indeterminacy and thee Reader’s Reponse, in K. M. Newman, Zwentieth Century Literary Theory A Reader, Macmillian, 1989, p. 227). Textul deplin conţine atât intenţia autorului, adesea voalată în spaţiul dintre cuvinte, în ceea ce el nu spune pentru că ignoră el însuşi sau pentru că nu poate spune, dar şi potenţialele experienţe ale cititorului de oriunde şi de oricând, care face conexiuni între acest text şi experienţa lui de cititor, dar şi experienţa lui de viaţă într-un sens larg.

O interpretare corectă şi coerentă a operei literare, a oricărei opere de artă, nu poate ignora triada autor-text-cititor. Textul literar nu trăieşte în absolut, el se naşte şi fiinţează într-un context istoric, el este semioză – un complex de semne indisociabile a căror interpretare se degajă din context. Unei faze difuze a interesului pentru destinatar (cititor) şi pentru procesul de semnificare îi va succeda o examinare ce se vrea ştiinţifică şi sistematică a acestui interes. Astăzi se merge mai departe, încercându-se închiderea acestui cerc care începe cu producere şi se încheie prin revenirea la destinator.

Teoria receptării (Rezeptionaesthetik) este indisolubil legată de Şcoala de la Konstanz ai cărei reprezentanţi de seamă sunt Hans Robert Jauss (Pentru o estetică a receptării, 1978), Wolfgang Iser (Actul lecturii. Teoria efectului estetic), Karlheinz Stierle, R. Warning şi Weber. Actul său de naştere este celebra conferinţă a lui Jaus, Literatura ca provocare a ştiinţei literaturii (Literaturgeschichte als Provokation) din 1967. După P. Cornea, „marele merit al lui Jauss şi al colegilor săi de la Konstanz nu e de a fi „descoperit“ un fenomen necunoscut, ci de a-l fi scos din umbra, de a-l fi impus drept „cap de afiş“, în centrul preocupărilor noastre”.

Hans Robert Jauss contribuie la teoria receptării în primul rând prin conceptul de orizont de aşteptare (Erwartungshorizont), un concept pe care-l preia de la filosofii Gadamer şi Heidegger. Orizontul de aşteptare presupune trei factori: cunoaşterea şi opoziţia dintre limbaj poetic şi limbaj practic, dintre lume imaginară şi realitate cotidiană . Se determină astfel un ecart estetic – distanţa dintre orizontul de aşteptare preexistent şi opera nouă a cărei receptări poate duce la o schimbare de orizont, contrazicând experienţele familiare sau ducând la noi experienţe care ajung la conştiinţă - care permite revelarea orizontului de aşteptare, un orizont în perpetuă mişcare (ceea ce Jauss numeşte schimbare de orizont). Orizontul de aşteptare este un sistem de referinţe transindividual, preexistent actului lecturii şi orientând deci lectura. Este vorba de un cod estetic al cititorului (cunoştinţe despre gen, tema, limbaj), dar şi extraestetic, trimiţând la experienţa de viaţă a cititorului. Atunci când opera de artă schimbă viziunea asupra lumii a publicului, a unei societăţi, se ajunge la o repunere în discuţie a literaturii, a unei modalităţi estetice, dar şi a societăţii. Fenomenul este bine cunoscut deja din evoluţia speciilor literare: cântecele de gesta, epopei medievale, sunt înlocuite cu romanele cavalereşti destinate aristocraţiei medievale mai cizelate, care-şi modificase „priorităţile” (curaj, loialitate faţă de suveran, respect pentru neamul din care faci parte, la care se adaugă loialitatea pentru femeia iubită, un mod de viaţă mai rafinat), ajungând apoi lectura unui public larg prin colecţia Bibliothèque Rose.