Analiza poeziilor Anei Blandiana

Cuvintele trec strada

Ca sirul de orfani

De la Casa Copilului,

Fiecare cu pumnu-nclestat

In haina celui din fata,

Cu singura grija

De-a nu se pierde

Unul de altul.

Ana Blandiana creeaza o lume miraculoasa, stralucitoare [...]. La prima vedere am putea spune ca lumea evocata de poeta este cea mai buna dintre lumi. Nu e insa asa, pentru ca o angoasa discreta, dar mereu perceptibila, infioreaza fiecare atom din acest univers zugravit in alb tragic (culoarea poeziei Anei Blandiana). Aceasta angoasa e de natura filosofica (poeta scrie cu marile carti ale culturii in fata, cu Platon in primul rand) si ea provine din constiinta scindarii existentului, a dedublarii fiintei. (...) Nu e un lucru nou la Ana Blandiana frecventarea acestei teme cu radacini in antichitatea elina si recuperata de toate marile poetici de dupa Renastere, dar in nici una din cartile anterioare ale poetei nu era atat de insistenta ca acum, in Ochiul de greier, preocuparea de exprimare in poezie a inconfortabilei tensiuni intre spirit si litera. [...] Toate acestea sunt consecintele, tulburi si nelinistite in fond, limpezi si calme in expresie ale insistentei reflexive asupra fatalei scindari ontologice, asupra inadecvarii treptate si dureroase a ,,literei" la ,,spirit", a, ,,trupului" la ,,suflet", a ,,realitatii" la ,,vis", in fine a ,,numelui" la ceea ce numeste; constiinta limitei inseamna aici recunoasterea naturii neinduplecate a ,,literei"; in contrapunct, un sentiment paradoxal: increderea in ,,litera" tocmai pentru ca, neinduplecata fiind, lasa ,,spiritului" iluzia unei revanse in timp, in sensul in care inghetarea este si moarte, si amanare a mortii. O astfel de amanare prin inghet este poezia

muzica poemelor Anei Blandiana oricine o intelege, oricine o poate fredona, oricine o invata. Ana Blandiana n-a scris, in cariera sa de poeta, decit putine piese care sa nu fi devenit imediat slagare. Descintecul de ploaie care deschide volumul VIII al antologiei lui Laurentiu Ulici O mie si una de poezii romanesti reprezinta un astfel de evergreen. La vremea lui (ce paradox!), e greu de crezut ca n-a isterizat, si pe buna dreptate, tineretul cititor (,,Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,/ Innebunitele ploi si ploile calme"... - un poem cu adevarat palingenezic).

Lectura actuala a acestei poezii a neinfrinarii - o opera care cuprinde douazeci si unu de volume de versuri publicate pe intinderea a aproape patru decenii, ca si vreo citeva zeci de traduceri; alaturi de vreo alte zece de eseuri si proza - produce probabil multa nostalgie. Poeziile Anei Blandiana declanseaza popularea memoriei personale antedecembriste, una de copil, cu imagini alcatuind un tablou idilic emerit. Pe de o parte, in ordinea stirba a ,,tastaturii": Ciresarii, trandafirii din squarurile bulevardelor bucurestene - unii n-au disparut inca -, filmul muzical al Angelei Similea Un albastru infinit, Dumbrava minunata, Maria Mirabela sau panorama calda a Bucurestiului vazut din roata mare a Parcului Herastrau: o bucurie infantila se zbate pentru a ma intoarce pret de citeva minute in spatiile albe ale copilariei, cele fara de prihana. Pe de alta parte, poemele Anei Blandiana inclina, uneori, la meditatie. Ele tematizeaza, aproape intotdeauna, perenitatea in antiteza cu perisabilitatea. Sau, mai precis, permanenta trecerii cu corelatul finitudinii lucrurilor: tempus edax rerum (Ovidiu), sic transit gloria mundi sau mors ultima ratio. Rar o poezie a inocentei, a originarului mai perseverenta, mai robusta, precum cea a legendarei poete.

Astazi, numele Anei Blandiana si-a adunat o investitie simbolica prodigioasa, pozitiva tot atit cit si negativa. Nu voi face acum referiri la imaginea unei personalitati care nu mai e o simpla poeta, dar lectura ultimelor sale poeme nu poate face abstractie de persoana autorului.