Gândire și limbaj - Unitate și interacțiune

Atât lingviștii, cât și oamenii de știință susțin faptul că abilitatea de a ne comunica ideile depinde mai puțin de organele care ne servesc pentru comunicare în comparație cu „facultatea” specifică omului, care îl face să folosească aceste organe în scopul comunicării, astfel încât, dacă aceste organe i-ar lipsi, omul ar utiliza altele cu același scop.

Lingvistul Rousseau susține, totuși, că ceea ce îl diferențiază pe om de animal nu este atât mintea, cât libertatea, perfectibilitatea. Mai presus de toate este însă lingvistul Emile Benveniste care subliniază faptul că diferența între limbajul uman și cel animal este legat de controlul „facultății” simbolice.

A utiliza un simbol este capacitatea de a reține structura caracteristică a unui obiect și de a-l identifica în împrejurări diferite, ceea ce îi este specific omului și ceea ce-l face rațional. Facultatea simbolică permite, în cele din urmă, formarea unui concept ca fiind distinct de obiectul concret, care nu rămâne decât un exemplar. Aici se află și temelia abstractizării. Cu toate acestea, această capacitate reprezentativă de esență simbolică care este la baza funcțiilor conceptuale nu apare decât la om.

Trebuie însă de făcut cu mare grijă distincția dintre un semnal și un simbol. Spre deosebire de „semnale”, care sunt un stimul anunțând o consecință, o urmare, cum ar fi furtuni cu fulgere, un clopot care anunță ora mesei, un strigăt ce prevestește pericolul, semnul este un indiciu care înlocuiește ceva: un obiect, o ființă, un fenomen, o acțiune. Animalul percepe acest semnal și este capabil să reacționeze în mod adecvat. De asemenea, el poate fi dresat pentru a percepe diferite semnale, conectând astfel două senzații legate de relația de semnal. Dar folosește, de asemenea, simbolul care este instituit de om; trebuie să fie învățat care este semnificația simbolului; să fie capabil să interpreteze această semnificație, nu doar pentru a percepe impresia senzorială ca funcție, deoarece simbolul nu are nicio legătură naturală cu ceea ce simbolizează el de fapt. Omul inventează simboluri, animalul nu.

Se spune deseori că animalul dresat înțelege vorbirea umană. În realitate, animalul se supune cuvântului, pentru că este pregătit să recunoască un semnal, dar niciodată nu-l va interpreta ca pe un simbol. Din același motiv animalul își exprimă sentimentele, dar nu le poate numi. Nu putem găsi limba drept un început sau o aproximare a mijloacelor de expresie utilizate de animale. Între funcția senzorială-motorie și funcția reprezentativă există un prag pe care numai omul l-a putut depăși.

Apariția lui „homo” în seria animalelor poate fi favorizată de structura corporală a acestuia sau de organizația nervoasă; acest lucru se datorează în primul rând reprezentării sale simbolice, sursă comună a gândirii, limbajului și societății.

În același context se exprimă și respectabilul lingvist Eugen Coșeriu, care susține că „se numeşte limbaj orice sistem de semen simbolice folosite pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei.”

Cele menționate mai sus susțin, în esență, ideea că facultatea limbajului, în adevăratul sens al cuvântului, se bazează pe gândire. Astfel, Descartes în Discurs asupra metodei afirmă că limbajul deosebește omul de animal, întrucât limba este revelatoare a gândirii. Animalele, într-adevăr, nu dețin un limbaj, ci pur și simplu dispun de o opțiune de a emite semne legate de stimuli imediați ce țin de emoții sau necesități.

Noi suntem înclinați în mod spontan să credem că există un gând care s-a manifestat înainte de limbă. Astfel, limbajul n-ar fi decât un mijloc de a exprima și de a comunica idei deja existente în conștientul nostru, independent de el. Această concepție a limbajului ca aspect exterior al gândirii, iar gândirea fiind latura lui interioară, îi aparține lui Descartes și Hobbes. Pentru Hobbes, în special, cuvintele (semnele în general) nu sunt decât un mijloc de a ne aminti de gândurile noastre. Mentalitatea dualistă conține două poziții: unii consideră gândirea și limbajul ca fiind funcții esențial diferite, vorbirea folosind doar în a exterioriza, a comunica rezultatele obținute de gândire în mod independent, iar alții argumentează că, deși nu sunt activități identice, vorbirea și raționamentul sunt interdependente, în strânsă relație atât din punct de vedere genetic, cât și structural.

Gândirea este activitatea sistemului nervos central, orientată spre cunoașterea realității. Unele forme ale ei, bunăoară senzațiile, percepțiile și reprezentările, apar drept consecință a acțiunii obiectelor și fenomenelor asupra organelor de simț și alcătuiesc primul sistem de semnalizare. Categoriile logice fundamentale sunt conceptul, judecata logica și raționamentul.

Studiul raportului dintre limbă și gândire necesită a dezvălui esența celor două fenomene și a reliefa premisele evoluției lor. Astfel, distingem gândirea senzorială (averbală) și logică (conceptuală, verbală), constituind diferite trepte ale procesului de cunoaștere a realității.

Gândirea senzorială se realizează prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și a reprezentărilor. Impresiile suscitate de variate obiecte și fenomene se păstrează în memoria umană, fiind reproduse cu ajutorul imaginației. Capacitatea de a reflecta constituie о condiție primordială a apariției limbajului uman, menit a oglindi realitatea în actele comunicative.

Senzațiile evidențiază și triază trăsăturile obiectelor și fenomenelor, grație analizei și sintezei; percepțiile scot în relief însușirile esențiale ale acestora în anumite situații concrete, generate de activitatea practică a oamenilor; reprezentările constituie imaginea generalizată a obiectelor și fenomenelor ce poate fi reprodusă și în lipsa lor.