Geneza strofei finale a Luceafărului - o nouă ipostază de interpretare

Interpretarea strofei finale a Luceafărului ca expresie nu a opoziției ireductibile ( excluderii, chiar) dintre lumea “prea frumoasei” fete și aceea a astrului- așa cum rezultă din comentariile consacrate până acum poemului-, ci a raportului de coordonare care se stabilește înte cele două lumi din perspectiva onticului nu se întemeiază numai pe argumente lingvistice.

Într-adevăr, analiza variantelor strofei finale evidențiază cu pregnanță faptul că Eminescu, în necuprinsu-i efort de întrupare artistică a înțelesurilor poemului, a căutat și, în cele din urmă, a găsit acea formă care dă expresie perfectă trăsăturilor fundamentale ale raportului prin care sunt puse în relație lumea fetei și lumea luceafărului: coordonarea, din perspectiva onticului, a celor două lumi intră “în contact”; starea tensională inerentă punerii în raport de coordonare a doi termeni incompatibili.

Pivotul lingvistic al acestei expresii este conjuncția ci, prin intermediul căreia se realizează nivelul de suprafață al construcției ca atare a frazei constituite de strofa finală și, totodată, se cuprinde adâncimea gândului poetic, dominat de ideea celor trei trăsături proprii raportului care unește și desparte, în acelaș timp, lumile simbolizate în poem de “prea frumoasa” fată, respectiv, de “ luceafărul de sus”. Un posibil argument în utilizarea conjuncției coordonatoare ci, ar putea fi: hazardul poetic, însă, convingerea, dorința luceafărului de a schima nemurirea “pe-o sărutare”, dă o altă notă poetică interpretativă: “Da, mă voi naște din păcat,/ Primid o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege”.

Desigur, dacă s-ar putea dovedi că, pe parcursul îndelungatei și zbuciumatei perioade de elaborare a poemului, Eminescu a utilizat, inițial, în strofa finală conjuncția și ori conjuncția căci, ori una dintre conjuncțiile adversative dar sau iar-compatibile, toate, în ultimă instanță, din punctul de vedere al formei sau al ritmului cu versurile respective-înlocuind-o, ulterior, prin ci, ar fi suficient pentru a susține că poetul a ales ( sau poate că i s-a impus) tocmai acea expresie, care sugerează ideea coordonării a doi termeni incompatibili, în dauna unei construcții de tip subordonator (căci)- implicând un termen regent și unul subordonat-sau a unei construcții coordonatoare , pusă sub semnel compatibilității( dar, iar, și).

Există, cu toate acestea, argumente de natură să valideze presupunerea că nu datorită hazardului se explică , în strofa finală, a lui ci. Analizând etapele succesive ale genezei Luceafărului, Gheorghe Bulgăr observă că, în raport cu Fata-n grădina de aur, prima variant autonomă a Luceafărului “schițează amănunte descriptive și mai ales unele idei filozofice , care nu-și au corespondentul în basmul versificat”; în continuare, autorul citat notează: “Din cele trei aspecte mai importante ale primei variante: descriptiv, psihologic si filozofic, acesta din urmă este cel mai dezvoltat...”, pentru a conchide: “Lirismul poetului schițează successive modalități de a exprima adevăruri ale experienței și ale meditației sale ”. Se pote, deci, susține că numărul mare de variante ale poemului nu reflect numai preocuparea pentru expresie, pentru forma poetică “ideală,” ci și interesul manifestat pentru decantarea și distilarea, în esențe din ce în ce mai pure, a conținutului de idei, a înțelesurilor pe care poetul- potrivit propriei sale mărturisiri, atestate în manuscrise- voia să le “încifreze” în “simbolurile si hieroglifele imaginilor sensibile”. Prin urmare, atunci când începe să dea basmului versificat formă de “Luceafăr”, semnificația sau “ideea poetică” de ansamblu prinsese, desigur, un anumit contur, dar este cert că multitudinea de înțelesuri iscate în „focul” creației se nasc o dată cu poemul. Un argument în acest sens aduce și Alain Guillermou atunci când constată că termenul rebel apare până în pragul încheierii poemului: “Atunci titlu de rebel atribuit pentru prima dată lui Hyperior arată nesiguranța în care se afla Eminescu-în ajunul redactării sale definitive-, cu privire la natura exactă a eroului său. Se pare chiar că Eminescu s-a gândit a-l face Satan, un înger decăzut, un Lucifer. Acesta este și cazul ideii cu privire la incompabilitatea dintre cele două universuri: ea nu este treexistentă poemului, ci a apărut și s-a impus, ocupându-și locul firesc în ampla țesătură de înțelesuri , abia în faza desăvârsirii capodoperei eminesciene. O dovadă este faptul că, așa cum a arătat Perpessicius, “Legenda Luceafărului sfârsea, dintru întâî, numain cu primele două versuri ale sentinței finale (<<Ce-ți pasă ție, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul>>)”. Așadar, în versiunea C, dată de Eminescu însuși Aprilie, 10-1882 și considerată ca fază ultimă de elaborare a poemului, întrucât versiunea D ( aceea publicată în Almanahul României June) „nu se rezervă- cum scrie Perspessicius- nici o surpriză , fie de conținut , fie de formă”, finalul era, inițial, acelaș ca acela din versiunea B. Strofa finală este adăugată după data de 10 aprilie 1882, fie în intervalul 10-17 aprilie (data intâii lecturi a Luceafărului la Junimea ), fie după aceea, în orice caz, înainte de momentul când Eminescu trimite poemul la Viena( probabil în octombrie 1882). Încă mai semnificativă pentru caracterul gradat, procesual al decantării ideii de incompatibilitate este chiar evoluția strofei finale. Când necesitatea ei s-a impus cu acuitate, ca decurgând din logica poetică internă a întregului sir de simboluri ale poemului, Eminescu a ales, drepr final, blestemul din Fata-n grădina de aur,. Cum au evoluat, în continuare, lucrurile, nu se stie în mod sigur. Considerând că, “oricâtă ingeniozitate s-ar irosi nu s-ar putea spune, cu certitudine, cărui timp aparțin adaosurile și schimbările.” Perpessicius încorporează versiunii C strofa finală( într-o redactare aproape identică cu ceea ce se cunoaște din textul trimis la Viena și publiucat în Almanah), iar în subsolul paginii 443 grupează diversele variante cunoscute ale finalului, începând cu aceea care reproduce ( bineînțeles, cu unele mici modificări, având totuși, o anumită semnificație) finalul din Fata-n grădina de aur. Finalul din basm era: