Herta Müler - Leagănul respirației

Herta Müller este o scriitoare germană de limbă germană și română, originară din România,laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009.

Începând cu anii 1970 a fost apropiată de Aktionsgruppe Banat, un grup format din studenți și scriitori șvabi bănățeni, care aveau o atitudine protestatară, neacceptată de regimul din România comunistă. Acest fapt a adus-o în atenția Securității. După 1977 Müller a făcut parte și din cenaclul literar (Literaturkreis) „Adam Müller-Guttenbrunn”, cenaclu afiliat Asociației Scriitorilor din Timișoara.

Deși Müller a fost o scriitoare apreciată înainte de a emigra în Germania de Vest, ea a trebuit să demonstreze, să argumenteze și să-și trăiască identitatea germană după ce s-a stabilit în Germania de Vest.

Müller, s-a concentrat în ficțiunea și eseurile ei, aproape exclusiv pe oprimarea și persecutarea statului totalitar și atmosfera tiranică a satului șvab-bănățean din timpul comunismului.

În romanul Leagănul respirației, Herta Müller descrie o experiență care nu-i aparține, una pe care a cunoscut-o după ore infinite de ascultat poveștile celor direct implicați. Este vorba despre sașii deportați, începând cu 1945, către lagăre de muncă în URSS, de unde unii au revenit după câțiva ani, alții nu. Scriitoarea a petrecut ore în șir de vorbă cu poetul Oskar Pastior, supraviețuitor al unui astfel de lagăr. Herta Müller pornește în geneza romanului său de la caiete de notații, în urma discuțiilor avute cu Oskar Pastior și cu alții, și a unei vizite în Ucraina, pe locul unor foste lagăre de muncă forțată. Documentarea riguroasă se amestecă însă admirabil în narațiunea subiectivă, din acest roman care e de departe cel mai reușit al autoarei, și astfel, cititorul are în prim plan glasul unui tânăr personaj. Eroul, Leopold Auberg, sas din Sibiu, tânăr, e pus pe lista celor care trebuie să fie deportați pentru că tocmai împlinise în 1945, șaptesprezece ani și corespunde criteriilor de recrutare pentru lagăre rusești. Viața din lagăr e descrisă minuțios, ca în toate povestirile care evocă experiențe traumatice, cu o detașare justificată psihologic.

La Herta Müller, descrierea nudă se transformă în metaforă și narațiunea capătă, dintr-o dată, aura unui basm trist, aproape suprarealist.