Mircea Cărtărescu și Postmodernismul Românesc

Se poate vorbi despre un postmodernism românesc începând cu acțiunile întreprinse de grupurile '80, în cadrul cenaclurilor universitare. O schimbare radicală în modul de a scrie și a gândi literatura a început să se simtă în modul de concepere a creațiilor literare '80-iste, cu mult înainte de a se instala termenul de postmodernism în vocabularul literar sau în conștiința critică. „Semnele unei modificări de atitudine și mentalitate în conceperea raporturilor text-realitate, autor - personaj” , apar - în teorie, nu doar în practica prozei - după 1979, o dată cu primele texte publicate și semnate de Mircea Nedelciu, Alexandru Vlad, Ștefan Agopian, Gheorghe Crăciun. Daniel Vighi, Ioan Groșan, Viorel Marineasa, etc. Mircea Nedelciu semnala pentru prima dată noua orientare a prozei, dificultățile generate de provocările lansate de către autorii cititorullui, statutul personajului este transformat, modificat, astfel cuvintele care-i sunt atribuite nu mai sunt decât confirmarea în text ale unor realități existente în cotidian.

Încă din 1982, Gheorghe Crăciun sesiza interesul manifestat de prozatorii generației '80 „față de mecanismele generației și funcționării textului narativ, preocupare ce-i singulariza pe tinerii scriitori în peisajul literat al acelor ani, apropiindu-i mai curând de reprezentanții noului Roman Francez sau de proza experiementală americană”.

Deși termenul postmodernism nu apare în cadrul textelor '80-iste, în proză se resimt o serie de caracteristici ale prozei postmoderniste. Ca primă caracteristică se resimte pentru început o mare „prospețime”, o „directețe” care face să se micșoreze distanța dintre cititor și lumea din text, noua proză „revine în felul ei la idealul „autenticist” care-i sedusese pe proustienii noștri interbelici”.

Autenticitatea prozei '80-iste este conștiența unui bun demers auctorial, noul prozator deține o gamă destul de variată de procedee narative, lăsându-și la vedere instrumentele, mizând pe o recâștigare a valorilor umane, personaliste, expunând o nouă deschidere către real, către autenticitatea lumii și a ființei care (se)transcrie, folosind un nou limbaj, reinventând cuvintele în așa fel încât să poată să-și prezinte succint mesajul.

Pentru o înțelegere mult mai clară a postmodernismului, Ion Bogdan Lefter, în cartea sa „Primii Postmoderni: Școala de la Târgoviște”, prezintă o serie de simptome ale atitudinii postmoderne ale literaturii române, plasând pe primul loc „întoarcerea autorului în text, rebiografizarea persoanelor gramaticale printr-o nouă angajare existențială, implicarea mult mai acută în realitatea cotidiană, evitarea capcanelor „naivității”, confesive, prin deconspirarea mecanismelor textuale și atingerea - prin această deconspirare - a unui patetism mai profund”.

Prozatorii optzeciști au mizat încă de la început pe proza scurtă și pe „conceptul” de text. Primul experiment românesc postmodern l-a dezvoltat progra grupului Școlii de la Târgoviște format din Radu Petrescu, Mircea Horia Sim,ionescu și Costache Olăreanu, prozatori ce s-au evidențiat prin refuzul realismului de tip tradițional și psihologismul modernist, „procedând - în schimb - la construirea unor spații textuale complexe, multistratificate, în care coexistă narativitatea cea mai concret-biografică, cea a ajurnalului, cu invenția viziunilor fantastice, seriozitatea celor mai fine notații descriptive cu parodia dezlănțuită, textul cu metatextul”.

Naratorul combină trăsăturile perspectivei interioare cu cele exterioare, atunci când autorul își asumă rolul, oscilând între extradigestie și intradigestie, pretinzând o stare de omnisciență, construind și inventând situații și stări narative, bazându-se pe privilegiul de a fi deținătorul condeiului și ideilor, situație ce-i oferă o competență apreciabilă. Acest tip de narator îl atrage pe cititor în jurul cuvintelor, în care se intersectează universdul fictiv, lumea lectorului și intertextului.

Carmen Mușat militează pentru existența a două forme - variante - de postmodernism care se diferențiază atât prin modul de organizare, a materialului epic, cât și prin viziune, astfel putem vorbi de un postmodernism preponderent ludic, auto-ironic și parodic, caracterizat prin discontinuitate pică, expunere ostentativă a strategiilor și procedeelor narative și încălcarea sistematică a regulilor constitutive ale operei, parodiere a convențiilor literare și provocarea directă a cititorului”.

În această primă clasificare, Carmen Mușat îl alătură pe John Bart, Italo Calvino, Thomas Pynchon, Kurt Vonnegut jr. , Donald Barthelme, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Mircea Nedelciu, George Cușnarencu, autori reprezentativi pentru postmodernismul metaficțional.

În cea de a doua variantă, Carmen Mușat evidențiază existența unui „registru grav orientat către om, între încercarea de recuperare a imaginației simbolice și a viziunilor” , aceasă formă fiind încadrată într-un postmodernism imaginar sau atropocentric. Pentru această formă de modernitate, Carmen Mușat pune alături de John Fowles, Iris Murdoch, Wiliam Styron, Milan Kundera, Mario Vargas Llosa, Michel Tournier, Radu Petrescu, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Ștefan Agopian, Simona Popescu, etc. Pe toți acești prozatori postmoderniști îi leagă raportul senzorial pe care-l stabilesc cu realitatea înconjurătoare, și rolul care-i revine imaginii în formarea lumii ficționale.

Pornind de la constatarea că prozatorii generației '80 sunt sincroni cu literatura și gândirea teoretică occidentală a epocii lor, autorul crede că deliteraturizarea percepției și a discursului narativ, punerea în discuție a unor relații de producție estetică până acum trecute sub tăcere (scris - citit, enunț - enunțare, autor - narator - personaj, limbă vie - limbaj, descriere - povestire - prezentare), revizuirea naturii și importanței categoriilor de „specie” și „gen” - reconsiderarea practică a concepțiilor de „invenție” și „reprezentare”, opțiunea pentru text ca structură deschisă sunt probleme care apar în manifestările acelei conștiințe teoretice” .