Modalitati de raportare la modelul biblic in romanele lui Nikos Kazantzakis

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Modalitati de raportare la modelul biblic in romanele lui Nikos Kazantzakis.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 6 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Litere

Extras din document

1. Modalități de raportare la modelul biblic în romanele lui Nikos Kazantzakis

Romanele care vor fi supuse analizei de față, Hristos răstignit din nou și Ultima ispită a lui Hristos, fiind înrudite tematic, înfățișează principala caracteristică a operei lui Nikos Kazantzakis: modul în care se raportează omul la existență, cu toate implicațiile ei. Ideile prin care își exprimă viziunea prezintă câteva influențe, acestea accentuând, într-un mod accentuat sau mai puțin accentuat, orientările tematicii: Neitzsche, („Dumnezeu a murit”) Bergson („evoluția creatoare”) precum și influența spiritului creștin, despre care credea că nu mai poate fi activ în problemele societății secolului XX (vizita autorului în muntele Athos fiind o notă biografică importantă). Însă, cel mai important punct de plecare pentru opera sa este unul de factură interioară, anume imposibilitatea de „identificare cu modelele ridicate la rang de etalon universal” și dorința arzătoare de eliberare a spiritului de orice constrângere rațională.

Acțiunea în Hristos răstignit din nou (1948) dorește, prin intermediul personajelor, care nu doar interpretează, ci își și asumă rolul într-un mod viu, practic, să reconstituie drumul pătimirilor Lui Iisus Hristos. Tema discursului definește ideea baudelaireană care suprinde permanenta postulație a omului între bine și rău, între sfințenie și patimă, dar și pendularea acesteia între materie și spirit. Avem astfel în prim plan personajul Manolios, a cărui simbolistică se realizează pe două planuri: pe plan exterior (planul-simbol al lecturii) exprimă dorința omului de a se autodepăși, iar în plan lăuntric, (sensul mai profund al textului, intim), protagonistul ajunge să se identifice cu Hristos, având același destin ca și personajul biblic: cu toate că dorește binele comunității Lykovrsi, oamenii îl ucid, fiind influențați de Panatiotaros/ Iuda și ale părintelui Grigoris, această evidențiind falsitatea creștinilor. În fond, opera reprezintă opoziția dintre cuvânt și faptă, întâlnită la creștini.

Discursul surprinde prin evoluția personajului, care ridică simțul datoriei la un nivel foarte înalt: se simte dator să îl apare, simbolic, pe Dumnezeu Însuși, la fel și prietenii lui care își trăiesc rolurile în mod real. Cu toate că modelul biblic este predominant, trebuie să menționăm că scriitorul nu face referire strict la dogma creștină, ci el aduce în planul semnificației „marile teme ale dreptății, precum și raportul stabilit de condiția umană cu transcendența” . Prin acest roman, Nikos Kazantzakis arată cititorului un Hristos răstignit de fiecare dată când semenii nu privesc unii spre alții, dar și eliberarea materiei prin pătimire.

În Ultima ispită a lui Hristos întâlnim o reinterpretare a textului Evangheliilor. Iisus, ca personaj al lui Kazantzakis, nu este oglinda personajului biblic, iar Iuda, din trădător devine „fratele său cel bun” . Ultima ispită despre care vorbește titlul cărții face referire la posibilitatea, privită ca tentație, a protagonistului, de a nu-și asuma pătimirea, de a o evita, însă, acesta nu se lasă înșelat, dorind astfel împlinirea spirituală, prin aceasta, autorul evidențiind nevoia omului de a avea o călăuză care să-l impulsioneze să ducă lupta până la capăt. Cel Viclean se prezintă sub forma materiei, iar Dumnezeu trimite la acel „elan vital”, a lui Henri Bergson . Toate acțiunile personajelor pornesc din dorința arzătoare de a-și afla propria identitate, de a se redefini, aceasta fiind posibilă doar prin raportarea la Semen, la Iisus. Comparând protagoniștii celor două romane, observăm o evoluție a perspectivei: „Manolis nu era Iisus, ci își suprapunea existența pe faptele acestuia”, iar protagonistul celui de-al doilea roman „devine din ce în ce mai apropiat de nivelul divin”. Ceea de evidențiază în mod constant scriitorul este relația Dumnezeu-om, aflată în raport de dependență.

De asemenea, se ridică problema adevărului, aducându-se în prim plan întrebarea pe care i-o adresează Pilat lui Iisus: „Ce este adevărul?”. În ceea ce privește adevărul biblic însuși, observăm că romanul este mereu raportat la Evangheliile după Matei și Ioan, pe care Kazantzakis le privește nu ca adevăr absolut, ci ca text. În Ultima ispită întâlnim un personaj, Pavel, care creează el însuși alt personaj, pe Fiul Omului, care trebuie să accepte „adevărul artei pe care el alege să o creeze” . În fond, Pavel, în discursul nostru, nu este altceva decât un personaj al unui autor care „ încercat să impună propria sa versiune a lui Hristos. Și mai mult decât atât, să-i facă pe cei doi să discute despre tocmai despre esența adevărului (sau a lipsei de adevăr) a ficțiunii ” .

Urmărind firul acțiunii, la un nivel profund de lectură, observăm cum analiza se îndreaptă spre modul construirii ficțiunii, care pornește de la modelul biblic. Astfel, „Iisus a avut ocazia, la nivelul unei ficțiuni romanești (a lui Kazantzakis) să dea credibilitate propriei istorii a devenirii sale, pentru a reuși ca în acest fel să învingă definitiv orice ispită”.

Fisiere in arhiva (1):

  • Modalitati de raportare la modelul biblic in romanele lui Nikos Kazantzakis.docx