Poezia secolului XIX - între realitate și imaginație

Secolul XIX este o perioadă din istoria omenirii caracterizată prin importante fenomene politice, ideologice și culturale. Pe frontul literar, noul secol este deschis de romantism, o mișcare care s-a răspândit în Europa ca reacție a raționalismului din secolul al XVIII-lea și se dezvoltă, mai mult sau mai puțin, de-a lungul liniilor revoluției industriale, cu tendința de a reacționa împotriva schimbărilor dramatice asupra naturii cauzate de motorul cu aburi și de calea ferată. Se spune că una dintre cele mai vii modalități de a comunica informații despre istorie, politică și stări sociale este literatura. Eu zic, însă că cea mai bună metodă de a cunoaște realitatea este poezia. Nu o zic întâmplător, ci având drept dovadă propria experiență. Prin intermediul poeziei am reușit sa cunosc secolul XIX. Mai mult decât atât, grație emotivității limbajului poetic am reușit să simt acest secol. Pentru a acorda un vot de încredere celor menționate anterior, țin să evidențiez unii dintre cei mai renumiți poeți ai secolului, care au folosit realitatea ca pretext al poeziei iar imaginația drept înțelegere și mimare a datelor reale.

O contribuție considerabilă în acest sens a avut-o Heinrich Heine, unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. Albert Beguin afirma: „Poezia lui Heine a reluat aproape toate temele romantice, atitudinea lui este însă atât de diferită, încât aceste motive literare își pierd la el amploarea metafizică. În sensul acesta, este interesant de luat în considerație opera lui: ea marchează momentul în care romantismul se reneagă pe el însuși și-și pierde majoritatea ambițiilor sale mari ca să nu mai păstreze decât anumite elemente estetice și formale.”

Poezia lui Heinrich Heine reprezintă o metodă de a comenta politica germană. Acesta a fost forțat să plece în Franța și să-și petreacă tot restul vieții în Paris, din cauza contextului politic din Germania și a conflictelor de interes. El era considerat drept membru al mișcării „Junges Deutschland” (Germania Tânără), luând în considerație că în lirica sa reflexivă el era deosebit de subiectiv și ironic, fapt pentru care i-a și fost interzisă creația în Germania. O metodă de a cunoaște o astfel de realitate a secolului este poezia „Germania. O poveste de iarnă” - o operă satirică, în care Heine critică moravurile decăzute și învechite ale propriei

țări și își exprimă încrederea într-un viitor luminos. Astfel, avem prilejul de a cunoaște climatul politic din Germania secolului XIX, arena politică din Europa și dorul care frământă inima poetului: „La graniță, parcă simțit-am în piept/ Că inima-mi bate mai tare/ Ba chiar și o lacrimă, de nu mă-nșel,/ Din ochii mei da să coboare.”

Heine, trăind în Franța revoluționară, voia să transmită acest spirit în țară natală, un lucru surprinzător fiind abilitatea poetului de a metamorfoza concretul în imagini abstracte. Astfel, el apelează la un simbol literar specific, și anume la iarnă „Era-ntr-un noiembrie trist - și în jur/ Frunzișul da să moară”. Iarna e un anotimp dominat de liniște, viața încă există, dar locuiește în locuri întunecate și tăcute. Este o perioada de introspecție și contemplare. Paradoxal, dar poezia lui Heine are tangențe cu profeția, folosind simbolul iernii pentru a ne comunica desfășurarea unui eveniment important, și anume „Primăvara popoarelor”.

Pe lângă realitatea politică, Heine reușește să ne comunice condiția umană. Prin intermediul poeziei „Sosește moarte - pot acuma spune” el devine vocea unui cor uman, un îndemn de a accepta destinul și a savura realitatea, căci „Așa-i destinul omului: să piară/ Orice e bun și mare și frumos.”

Un alt poet care m-a ajutat să mă familiarizez cu secolul XIX este Victor Hugo. Atât în poeziile, cât și în romanele sale, Victor Hugo s-a remarcat prin măiestriea de a comunica cititorilor realitatea, de a camufla în procedee literare aspectele politice și nedreptățile care persistau în societatea de atunci. Un exeplu vădit este opera lirică „Șase mii de ani de război”.