Postume eminesciene

1. Introducere

Mihai Eminescu reprezintă întruchiparea geniului creator, este un scriitor de valoare universală, unul dintre marii poeți ai lumii, autor de proză fantastică, dramaturg care a conceput pe temelii vaste, dar n-a avut răgazul să-și finalizeze proiectele din cauza bolilor de care suferea și decesul prematur al acestuia. Foarte multe creații ale poetului nu au fost publicate în timpul vieții acestuia, o mare parte a creației sale rămânând în manuscris. Din punct de vedere al apariției și editării ei, opera eminesciană este antumă, publicată în timpul vieții sale și postumă . Obiceiul de a publica manuscrisele oamenilor mari, după moartea lor, există pretutindeni. Totuși există opinii controversate chiar și între critici cu priviere la „această exhibare a intimităților morților .”

2. Problema postumelor eminesciene

2.1 Considerații prealabile

Începută de Titu Maiorescu, editarea operei lui Mihai Eminescu a parcurs un drum lung, cu o evoluție spectaculoasă. La finele anului 1883, în timp ce Mihai Eminescu se afla internat în sanatoriul de lângă Viena, Titu Maiorescu publică, la Editura Socec, întâiul volum din creația poetică eminesciană. Cine ar fi bănuit atunci că această apariție va marca începutul unui capitol important de istorie literară la care vor subscrie cele mai autorizate voci ale culturii noastre: Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, N. Iorga, G. Călinescu, Perpessicius, Mihail Dragomirescu, G. Bogdan-Duică, C. Botez etc . Deși ediția a cunoscut 16 reproduceri: trei în timpul vieții poetului, restul postum, dat fiind numărul mic de poezii cuprinse (64 de titluri în prima, la care s-au adăugat, cu fiecare ediție, titluri noi), a făcut ca publicul că aibă o imagine limitată asupra complexității și varietății creației eminesciene. Ediții care l-au proiectat pe Eminescu în sfera marilor creatori abia după anul 1902 au început să apare , când Titu Maiorescu a predat manuscrisele lui Eminescu Academiei Române. Vorbim de așa numite ediții postume în care au fost cuprinse texte necunoscute până la acel moment.

Astfel, în anul 1902 apare în Editura „Minerva”, în îngrijirea și cu o prefață de Nerva Hodoș, primul volum din postumele lui Eminescu, însumând 62 de poezii. Tot în anul 1902 „Sămănătorul” publică un fragment din drama istorică în trei acte „Bogdan-Dragoș”, dând la iveala și acest gen de preocupări ale lui Eminescu; în 1904 Ion Scurtu publică romanul lui Eminescu „Geniu pustiu”, o poveste romantică din care se desprind multe fapte ce ajută la înțelegerea sufletului tânărului scriitor; tot în 1904 Ziarul „Epoca” publică pe parcursul mai multor numere lucrarea dramatică a lui Eminescu „Amor pierdut - Viață pierdută”. În 1905 apare volumul „Poezii postume”, ediție nouă, cu o prefață de I.Chendi, volum mai cuprinzător decât primul.