Recenzie Homo deus de yuval noah harari

De-a lungul istoriei, omenirea s-a confruntat constant cu trei probleme cruciale: războiul, foametea și molimele. În secolul XX, a reușit să le rezolve în mare măsură. Războiul nu mai are aceeași putere de distrugere: în prezent numărul celor care se sinucid e mai mare decît al celor morți în conflicte armate. Foametea dispare: oamenii suferă mai degrabă din cauza obezității decît din cauza malnutritiei. Molimele nu mai fac ravagii: mai mulți oameni mor de bătrînețe decît în urmă bolilor infecțioase. Ce anume va lua însă locul războiului, foametei și molimelor în agenda omenirii? Ce destin vom alege pentru noi înșine, ce scopuri ne vom stabili?

Yuval Noah Harari explorează proiectele, visurile și coșmarurile care ne vor marca viitorul. Omul va încerca să devină asemenea zeilor, invingind moartea și creînd viață artificială. Este chiar următorul stadiu al evoluției - Homo deus.

În prima parte în această carte se tratează problema foametei există în lume până nu de mult. Autorul relatează fapte din Franța anului 1694 căreia îi face o descriere destul de șocantă și dura „un număr infinit de suflete nefericite, slăbite de foame și sărăcie, care mor din pricina lipsurilor, fiindcă, neavând nici o slujbă și nici o ocupație, nu dispun de banii necesari pentru a cumpăra pâine. încercând să-și prelungească puțîn viața și să-și potolească întru câtva foamea, acești oameni săraci mănâncă lucruri mizerabile, precum pisici și carnea cailor jupuiți și azvârliți pe mormane de balegă. Alții consumă sângele ce se varsă atunci când sunt sacrificate vitele și măruntaiele pe care le aruncă bucătarii pe străzi. Alți nefericiți mănâncă urzici și buruieni sau rădăcini și ierburi pe care le fierb în apă”.După foamete, cel mai mare dușman al omenirii l-au reprezentat molimele și bolile infecțioase. Orașele în continua agitație, conectate între ele de un flux necontenit de negustori, funcționari și pelerini, au fost deopotrivă leagănul civilizației umane și focarul ideal pentru agenții patogeni. Prin urmare, în Atena antică sau în Florența medievală oamenii erau pe deplin conștienți că s-ar fi putut îmbolnăvi sau muri săptămâna următoare ori că ar fi putut izbucni brusc o epidemie care să le distrugă într-o clipă întreaga familie.

În continuare autorul vorbește despre razboiae și impactul lor asupra lumii în care trăim. De-a lungul istoriei, majoritatea oamenilor au luat războaiele drept ceva obișnuit, în vreme ce pacea era o stare temporară și precară. Relațiile internaționale erau guvernate de Legea Junglei, potrivit căreia, chiar dacă două state trăiau pașnic, războiul rămânea întotdeauna o opțiune.

Foametea, molimele și războiul vor continuă probabil să facă milioane de victime în deceniile următoare. Cu toate acestea, ele nu mai sunt tragedii inevitabile, pe care omenirea neajutorată nu le poate înțelege și controla. În schimb, au devenit provocări ce pot fi gestionate. Asta nu minimalizează suferința sutelor de milioane de oameni loviți de sărăcie ; a milioanelor de oameni răpuși an de an de malarie, SIDA și tuberculoză ; sau a milioanelor de oameni blocați în cercuri vicioase violente în Siria, Congo sau Afghanistan. Mesajul nu este că foametea, molimele și războiul au dispărut cu desăvârșire de pe fața pământului și că ar trebui să încetăm să ne mai facem griji din cauza lor. Dimpotrivă. De-a lungul istoriei, oamenii au simțit că acestea erau probleme cu neputință de rezolvat, așa că nu avea nici un rost să încerce să le pună capăt. Oamenii se rugau la Dumnezeu pentru minuni, dar ei înșiși nu făceau nici o încercare serioasă de a eradica foametea, molimele și războiul.