Sacru și profan în literatura românească

Tema tratată de Mircea Eliade se regăsește în majoritatea lucrărilor sale de specialitate; este vorba despre cum homo religiosus își segmentează universul de cunoaștere în două dimensiuni diferite: sacrul și profanul

Sacrul și profanul a fost concepută pentru marele public, ca o introducere generală în studiul fenomenologic și istoric al faptelor religioase.

În primul rând, putem spune că omul ia cunoștință de sacru pentru că acesta se manifestă, se prezintă ca fiind ceva cu totul diferit de profan. Spațiul profan păstrează locuri „privilegiate”, calitativ deosebite de celălalte, cum ar fi ținutul natal, strada copilăriei, locul primei iubiri. Aceste spații devin Locuri Sfinte pentru că determină o schimbare în universul de cunoaștere al celui implicat direct. Ele oferă revelația unei alte realități decât aceea la care participă zilnic. În aceasta constă sacrul. Sacrul se diferențiază de profan tocmai prin determinarea producerii unei revelații. Profanul este echivalentul cotidianului, în timp ce sacrul presupune „ieșirea” din profan. Manifestările sacrului, „ieșirile din profan” sunt numite de autor hierofanii .

Se propune termenul de hierofanie, care înseamnă dezvăluire a sacrului, putând chiar afirma că istoria religiilor este alcătuită din mai multe hierofanii. Omul arhaic are tendința de a trăi cât mai mult în sacru sau în intimitatea obiectelor consacrate, deoarece pentru el sacrul însemnă realitate, perinitate, eficacitate. Astfel, pentru homo religiosus sacrul se poate manifesta în obiecte, pietre, arbori etc., lucru pe care omul modern nu îl poate concepe sau accepta. Astfel se disting două moduri de a fi în lume: modul sacru și modul profan. Acestea sunt două situații existențiale asumate de către om de-a lungul istoriei.O primă definiție a sacrului poate fi totuși aceea că sacrul se opune profanului. Opoziția sacru -profan este adesea înțeleasă ca opoziție între real și ireal sau pseudoreal. Să nu ne așteptăm să găsim în limbile arhaice terminologia proprie filozofilor, adică real -ireal și așa mai departe; dar ideea există. Dorința omului religios de a fi, de a face parte din realitate, de a se simți saturat de putere este, prin urmare, cît se poate de firească.

O altă teorie pe care este fundamentată lucrarea lui Eliade este că evoluția istorică influentează sacrul. Spre exemplu, într-o societate arhetipal agricolă există credința în Mama Pământ, pentru că universul de cunoaștere al individului gravitează în jurul principalei sale surse de hrană, pe care o divinizează și încearcă să o înduplece prin ritualuri. Într-o societate vânătorească, însă, există credința în animalele totem pentru că existența vânătorului și a tribului său este dependentă de prada sa, a cărei bunăvoință încearcă să o câștige. Pentru a exemplifica, menționăm numai ritualurile de înrudire între vânător și animalul vânat.

După ce a discutat despre aceste două teorii, Mircea Eliade pornește în demersul său de a exemplifica în ce măsura și sub ce forme se manifestă sacrul în credințele omenirii.