Tradiții și obiceiuri în romanele studiate de elevii de liceu

Specificul național constituie una dintre trăsăturile fundamentale ale atitudinii estetice în fața realității, modalitatea particulară proprie de existență a creațiilor literar - artistice, o constantă de bază în definirea profilului spiritual al oricărui popor. Este bine cunoscut faptul că nu există literatură națională scrisă care să nu aibă legătură cu folclorul local, cel puțin în anumite etape ale dezvoltării ei, fie că este vorba de literaturi cu existență milenară, sau de literaturi mai noi. Scriitorul autentic, indiferent de perioada în care a scris, de curentul căruia îi aparține, imprimă operei sale inconfundabile trăsături naționale.

În acest sens, între cărțile fundamentale ale literaturii române, romanul ,, Moromeții”, de Marin Preda, ilustrează imaginea satului românesc din Câmpia Dunării, la răscrucea drumurilor istoriei. Scriitor de profundă vocație realistă, Marin Preda îmbogățește galeria personalităților literare, pentru care specificul național constituie coordonata fundamentală a atitudinii estetice în fața realității. Neamul românesc există cultural, în special, prin făptura socio - culturală a ,, satului”, adică a folclorului și a etnografiei sale. Specific românesc nu rămâne decât satul, populația rurală.

Romanul ,, Moromeții” este străbătut de o fascinantă încărcătură de elemente etnografice si folclorice cu funcție estetică. Obiceiurile, tradițiile, datinile populare ilustrează realitatea spirituală a oamenilor, evidențiind particularitățile unui mod specific de existență a țăranului român din Câmpia Dunării. Se regăsesc în roman: ,,hora” ( de obicei duminica după-amiază aproape toată familia lui Birică participa la pregătirea și plecarea lui la horă), ,, însurătoarea lui Birică cu Polina '', ,,moartea”, ,,parastasul”, ,, parastasul lui Sandu”, forma veche de ritual, sărbătoarea cinstirii morților prin praznice date fără slujbă, spălatul pe picioare înainte de praznic, obicei rămas în sat din timpul străvechi. Marin Preda, în ,,Moromeții” realizează o adevărată pagină antologică, de la selectarea tinerilor în constituirea cetei călușarilor, până la adevăratele spectacole ce nu au egal în viața satului.

Sunt toate aceste tradiții, obiceiuri, datini, o avere, ,,un rost”pe care oamenii câmpiei l-au agonisit într-o lungă și zbuciumată istorie, un rost la care oamenii satului țin și pe care în respectă. Căci, așa cum mărturisea ,,nemuritorul” Ilie Moromete, ,,până în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui”.

Apărut în 1930 și scris în numai câteva zile, romanul "Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, înfățișează o lume de puritate păgână, trăitoare într-un ținut în care datina este legea nescrisă a comunității. Nucleul epic al romanului îl constituie începutul capitolului al X-lea, episod în care autorul face un excelent portret de grup al oamenilor de la munte din ținutul Dornelor. Trăitori într-un spațiu hieratic și pur, în care fiecare brad reprezintă emblematic viața și moartea, muntenii își iubesc, mai presus de orice "datinile lor de la începutul lumii".

Tema romanului fiind obiceiurile păstorești, există destule pagini sublime închinate tradiției pe care oamenii din această insulă de nemurire au ridicat-o la rangul de lege. În virtutea acesteia, "cei mai vrednici" dintre munteni își întemeiază stâni pe înălțimi, unde stau "cu Dumnezeu și singurătățile", până când ciclul cosmic îi obligă să-și coboare turmele spre bălți; în aceste mișcări largi ale transhumanței, cu regularitatea lor de ceasornic străvechi se încadrează momentele existențiale ale obștii: ritualurile sărbătorilor de iarnă, botezul, nunta, înmormântarea.