Functiile Limbajului si Particularitatile lor in Universul Juridic

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Functiile Limbajului si Particularitatile lor in Universul Juridic.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 6 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Logica

Extras din document

Există o mulţime de puncte de vedere cu privire la funcţiile limbajului. Diversitatea lor derivă din perspectiva (concepţia) asupra limbajului. Evident, plecând de la un statut acreditat limbajului în general, sau unui anumit tip de limbaj, se va ajunge şi la un anumit rol al acestuia. Nu mai puţin importantă este platforma ştiinţifică. Dincolo de o posibilă convergenţă sau interferenţă, filosoful, psihologul logicianul, lingvistul, chiar matematicianul, etc. vor determina anumite funcţii sau vor accentua anumite roluri şi finalităţi ale limbajului - în genere - ale limbajului uman, ale unui tip de limbaj de specialitate.

Având ca reper principal comunicarea verbală, Karl Buhler distinge 3 funcţii: (a) funcţia de prezentare – a unui obiect sau situaţii, cu evidente conotaţii semantice şi pragmatice; (b) funcţia de expresie – a stării subiectului; (c) funcţia de apel - la cel ce ascultă, recepţionează mesajul verbal. A. Ombredane distinge funcţiile: semnificativă, dialectică, practică, afectivă şi ludică. Cunoscutul logician american N. Rescher are în vedere funcţiile: informativă, evaluativă şi direcţionară, iar alt mare logician american, I. Copi vorbeşte de 5 funcţii: informativă, expresivă, direcţionară, ceremonială, şi performativă. La noi, printre lucrările de dată mai recentă, A. Cosmovici – după ce adoptă o pre-sistematizare a rolului limbajului (rol cognitiv şi rol în comunicare) - evidenţiază funcţiile: de comunicare, dialectică, practică, afectivă, ludică şi cathartică.

Se poate vorbi, fără teama de a greşi, de o logică a limbajului juridic. Aici termenul de “logică” are un sens ceva mai aparte, sugerând ideea de legic, cu conotaţii atât ontologice cât şi normative.

1.Funcţia cognitiv-informativă a limbajului juridic.

Ca funcţie semantică de natură sincronică, ea presupune capacitatea limbajului de a instrumenta informaţia (cognitivă). Se regăseşte aici - analogic şi parţial – faimosul raport dintre “competenţă lingvistică” şi “performanţă lingvistică”. Adoptând aici semantica – Bunge , lucrurile se prezintă astfel:

(a) Constructele pe care le designează limbajul se referă la obiecte;

(b) Relaţia dintre limbaj şi obiect este complexă:

(c) Denotatul nu se confundă cu referentul. Ambele pot fi exprimate prin acelaşi fragment de limbaj. Dar diferenţa este cea tradiţională, obiect – lucru (real, obiectiv);

(d) Trebuie să se facă deosebire şi între referinţă şi evidenţă:

Aceste capacităţi sunt deosebite. Prin ele limbajul ne oferă informaţie (cognitivă). Această informaţie poate fi adevărată sau falsă. Dar pentru a putea decide valoarea de adevăr a unei informaţii ea nu se poate prezenta oricum. Ea trebuie structurată printr-n anumit construct, respectiv, prin propoziţie logică. Unitatea dintre propoziţia lingvistică şi cea logică, unde prima o designează pe a doua, reprezintă enunţul logic. Propoziţiile cu privire la valoarea de adevăr a cărora putem să ne pronunţăm se numesc şi propoziţii cognitive. Ele apar în limbajul natural prin propoziţii declarative (denumire agreată de lingvişti). Propoziţiile care exprimă întrebări, ordine, rugăminţi, nu pot fi adevărate sau false, deci nu sunt propoziţii cognitive. Unii autori introduc – alături de valorile de adevăr adevăratul şi falsul - şi valoarea de adevăr indecis. Nu cred că pentru logica limbajului juridic depăşirea principiului bivalenţei ar avea vreo semnificaţie aparte, specială. Mai ales că, atunci când se vor discuta probleme ale argumentării juridice, din raţiuni de simplitate şi claritate (fie şi didactică), considerarea celor două valori de adevăr ( adevăratul şi falsul) este suficientă.

Problema valorii de adevăr a propoziţiilor cognitive este o problemă ce se poate tratata şi logic, şi filosofic, etc. Din punct de vedere filosofic, cred că este strict necesară o scurtă trecere în revistă a unor concepţii/teorii “tradiţionale” despre adevăr. Mă voi limita doar la teza fundamentală a fiecăreia dintre ele:

(a) Teoria adevărului - corespondenţă (cea mai răspândită şi cea mai acceptată, datorită relevanţei ei pentru “simţul comun”) : ideile noastre sunt adevărate atunci când corespund cu realitatea. Problema aplicării acestui criteriu, deşi pare simplă, este totuşi destul de complicată. Dar aceasta nu interesează aici în mod expres.

(b) Teoria adevărului - coerenţă : ideile noastre sunt adevărate atunci când nu contrazic celelalte idei/opinii deja acceptate de către comunitate. A cere ca adevărul acestor idei să fie garantat de concordanţa (dacă se poate, deplină) este o pretenţie prea “tare”, dacă nu chiar absurdă, pentru că ar bloca progresul cunoaşterii.

(c) Teoria adevărului - utilitate ( concepţia pragmatismului ): ideile nu sunt prin ele însele adevărate, ele sunt făcute să fie astfel dacă putem dovedi că sunt utile, fructuoase, funcţionale în activitatea practică.

(d) Teoria adevărului - demonstraţie : ideile noastre ( explicit şi exclusiv ca propoziţii ) sunt adevărate dacă şi numai dacă ele derivă deductiv corect din alte propoziţii adevărate. Am în vedere deci demonstraţia logică şi nu alt înţeles al “demonstraţiei”. Demonstraţia matematică este de fapt demonstraţie logică. A demonstra prin fapte, ostensiv, sau pe altă cale, nu interesează aici.

Se remarcă faptul că nici una dintre aceste teorii, luată izolat, nu este perfectă.

Fisiere in arhiva (1):

  • Functiile Limbajului si Particularitatile lor in Universul Juridic.docx

Bibliografie

1. BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, Logică juridică, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti.
2. MIHAI, Gh., 1998, Retorica tradiţională şi retorici moderne, Ed. ALL, Bucureşti.
3. MCQUAIL, D., 1999, “Comunicarea”, Institutul European, Iaşi.