Istoria Logicii Juridice în România

Introducere

Utilitatea deosebită a logicii juridice în formarea viitorului jurist, indiferent de domeniul în care acesta va activa, derivă din faptul că logica juridică este ştiinţa care studiază regulile specifice gândirii juridice corecte, care guvernează procesul elaborării, interpretării şi aplicării normelor de drept. Logica juridică este, aşadar, o ştiinţă ce cuprinde reguli şi metode valabile pentru toate disciplinele juridice.

Logica juridică s-a născut şi fiinţează din momentul în care oamenii au început să-şi prefigureze ideea de justiţie ca expresie a raţionalităţii co-existenţei lor. Realitatea ei a fost, mai întâi, una de facto şi mult mai târziu a devenit şi una de jure.

În cele ce urmează, vom prezenta evoluţia logicii juridice de-a lungul timpului. În primul capitol facem o scurtă incursiune în istoria logicii, urmând ca în al doilea capitol, pe fondul celor prezentate deja în primul capitol, să punctăm evenimentele şi lucrările din domeniul logicii care au avut o importanţă deosebită pentru evoluţiei dreptului şi implicit a logicii juridice.

Capitolul trei prezintă istoria logicii juridice în România, începând cu primele încercări de acest fel din secolul al XIX-lea, dezvoltarea acestei ştiinţe în perioada interbelică, decăderea ei după cel de-al doilea război mondial şi culminând cu perioada de după 1990.

1. Scurtă incursiune în istoria logicii

Începuturile logicii sunt legate de efervescenta gândirii filozofice din Grecia antică, fiind determinată de înflorirea dreptului şi matematicii în Atena secolului IV i.e.n. Logica s-a născut ca ştiinţă a deducţiei valide, iar juriştii antici au elaborat teoria argumentării şi a convingerii prin îmbinarea unui lanţ de raţionamente valide. Pledoariile lui Isocrates, Isaios si Demostene ne dovedesc stadiul înalt de dezvoltare a tehnicii argumentării juridice în acea perioadă. În afara de retorica juridică, o altă obârşie a logicii poate fi găsită în matematică. Matematica şi dreptul au puncte de contact sub aspectul formei, aceasta fiind necesară în vederea probării raţionamentelor şi formării ipotezelor.

Cu toate că există elemente de logică empirică în scrierile lui Parmenide – care se pare că a formulat pentru prima dată „principiile logicii”, Zenon – cunoscut prin aporiile sale, Platon – care a folosit în dialogurile sale tehnici de argumentare, de definire, metoda diviziunii şi cea a reducerii la absurd, şi în cele ale sofiştilor, care au descoperit unele paradoxuri logice, aceste începuturi nu au fost concretizate într-o teorie a logicii.

Întemeietorul logicii ca ştiinţă a fost Aristotel. Lucrările de logică ale lui Aristotel au fost reunite sub numele de Organon şi conţin şase cărţi: Categoriae seu praedicamenta (Categoriile), tratează despre principalele clase de concepte; Perihermenias seu De Interpretatione (Despre Interpretare) tratează analiza judecăţii; Analytica prior a (Primele analitice) cuprind teoria silogismelor; Analytica posterior a (Analiticele secunde, două cărţi) tratează teoria demonstraţiei în ştiinţe; Topica sau De locis communis (Topica, opt cărţi) expune „dialectica", arta demonstraţiei probabile; De Sophisticis Elenchis (Despre Respingerile Sofistice) o carte considerată în general ca fiind cartea a noua a Topicelor, tratează respingerile argumentelor sofistice. În afară de aceste cărţi, care înfăţişează sistemul de logică al lui Aristotel, se mai găsesc consideraţii despre logică şi în alte tratate ale lui, ca Metafizica, De Anima, etc.