Relația gândire-limbaj-memorie-atenție în structura SPU

În cadrul S.P.U., interacţiunea tuturor elementelor sale componente este o condiţie obligatorie fără de care activitatea umană, adaptarea la mediu, crearea de valori, etc. nici nu ar fi posibile.

Îngemănarea celor trei fenomene (gândire – limbaj – memorie) reiese mai întâi din apartenenţa lor la ceea ce numim intelect, acel ansamblu de elemente ale S.P.U., care permite cunoaşterea prin detaşarea de experienţa nemijlocită şi se constituie treptat, în ontogeneză, prin interacţiunea cu mediul socio-cultural.

Atenţia apare ca o condiţie primară, de fond, pentru desfăşurarea proceselor de cunoaştere, acelor de autoanaliză şi autoevaluare, precum şi a comportamentelor motorii. Ea nu dispune de un conţinut reflectoriu propriu, de un conţinut informaţional specific, ci ea asigură declanşarea, menţinerea şi optimizarea proceselor psihice cognitive. Se poate spune că atenţia este un nod-releu al vieţii şi activităţii psihice.

Legătura indisolubilă şi nemijlocită dintre limbă şi gândire este o teză importantă a materialismului dialectic, care ne ajută să înţelegem trecerea de la treapta senzorială a cunoaşterii la treapta raţională. „Limba este realitatea nemijlocită a gândirii”, scriau Marx şi Engels în Ideologia germană (1, p.467).

Întemeietorii fiziologiei materialiste moderne, I.M. Secenov şi I.P. Pavlov, au dezvăluit mecanismele fiziologice ale legăturii dintre gândire şi limbaj. Menţionând că la copiii de cca 5 ani gândirea se exprimă prin cuvinte sau fraze şoptite sau cel puţin prin mişcări ale limbii şi buzelor şi că acest lucru se întâmplă şi cu adulţii, dar în grade diferite, Secenov continuă: „Eu ştiu, cel puţin în ceea ce mă priveşte, că gândirea mea este foarte adesea însoţită de o vorbire mută (gura fiind închisă şi imobilă), adică de mişcări ale muşchilor limbii în cavitatea bucală.”(86, p.176)

Mecanismele fiziologice ale gândirii şi limbajului şi ale legăturii dintre aceste procese psihice au fost scoase şi mai mult în evidenţă de către I.P. Pavlov, prin elaborarea teoriei sale despre cele două sisteme de semnalizare. „dacă senzaţiile şi reprezentările noastre, care se referă la lumea înconjurătoare, reprezintă pentru noi primele semne ale realităţii semnale concrete, atunci vorbirea şi în special excitaţiile kinestezice care vin la scoarţa cerebrală de la organele de vorbire reprezintă semnale de ordinul al doilea, adică semnale ale semnalelor. Ele reprezintă o abstractizare a realităţii, permiţând generalizări, fapt care constituie gândirea noastră superioară specific umană” (73, p.519).

În timpul efectuării unor acţiuni mintale s-a demonstrat apariţia curenţilor de acţiune în aparatul vocal. Curenţii de acţiune variază cu natura activităţii, fiind mai slabi în cazul unor activităţi intelectuale mai simple (de exemplu adunări uşoare).

Al doilea sistem de semnalizare participă în mod nemijlocit în acţiunile voluntare şi este reglatorul conduitei omului. În urma instrucţiunii verbale primite, în scoarţa cerebrală, în instanţa celui de-al doilea sistem de semnalizare, se actualizează legăturile corticale corespunzătoare şi prin mijlocirea lor se schiţează latent diferitele acţiuni pe baza unei „comenzi” din instanţa celui de-al doilea sistem de semnalizare. Întrucât aceste acţiuni sunt efectuate numai în gând, forma exterioară, molară a mişcării este inhibată. În schimb, prezenţa procesului latent din organul efector este dovedită de apariţia unor curenţi de acţiune specifici.

S-a studiat rolul kinesteziilor verbale în însuşirea scrisului la elevi, prin dictarea unui text adecvat, în condiţii diferite de articulare.

Numărul greşelilor – la elevii din clasa I – a variat foarte mult de la o variantă la alta: 435 de greşeli în cazul excluderii articulaţiei, 62 în cazul îndrumării speciale (accentuării) a articulaţiei şi 160 în condiţiile articulării libere.

Este evident, prin urmare, că activitatea analizatorului verbo-motor asigură, în etapele iniţiale ale însuşirii scrierii şi citirii, analiza compoziţiei sonore a cuvântului, desprinderea elementelor constitutive ale cuvântului şi legarea sunetului de litera corespunzătoare.

Întărirea specială şi organizarea kinesteziilor verbale poate constitui un mijloc de „traducere” a limbajului vorbit în limbaj scris, mai ales când cuvântul nu se scrie aşa cum se pronunţă. Ele au un rol mare în formarea deprinderilor ortografice.

Articulaţia nu este numai un proces verbo-motor, ci şi un proces auditiv. În procesul gândirii „pentru sine” (în limbaj interior) au loc reacţii Latente, atât verbo-motorii, cât şi verbo-auditive (şi, cum se va vedea mai târziu, şi, verbo-vizuale). În timpul gândirii în limbaj interior, componenţa verbo-motorie a complexului verbal este inhibată, însă componenţa auditivă, cu care este asociată, se păstrează, este activă. De la această componentă continuă să plece impulsuri kinestezice spre componenţa auditivă, actualizându-se pe această cale legăturile corticale formate între analizatorul verbo-motor şi cel auditiv.

Încărcarea acestor analizatori cu o altă activitate, de exemplu pronunţarea repetată a unor silabe sau cuvinte străine de activitatea mintală de bază sau ascultarea unor astfel de cuvinte ori fraze, produce la subiecţi un fel de „afazie senzorială”, caracterizată prin faptul că ei aud cuvintele, dar înţelesul frazelor le scapă. După ce această stare dispare, în locul ei apare o amnezie de moment, caracterizată prin uitarea rapidă a cuvintelor textului auzit. Ulterior, pe măsură ce se automatizează pronunţarea materialului verbal lăturalnic, articulaţia interioară, latentă se restabileşte treptat şi subiecţii pot să-şi fixeze înţelesul textului auzit, cu toate că ei continuă să pronunţe fără întrerupere silabele sau cuvintele respective. „Afazia senzorială” menţionată apare ca urmare a faptului că subiectul este preocupat de pronunţarea corectă a cuvintelor sau silabelor respective şi totodată trebuie să asculte textul ce i se citeşte.

Împiedicarea mecanică a articulaţiei exercită, la adulţi, numai o mică influenţă, în unele cazuri chiar nici o influenţă asupra efectuării unor acţiuni mintale. La copii, acţiunea negativă a împiedicării mecanice a articulaţiei este, însă, cu mult mai mare.

Este cunoscut faptul că nu pot să fie efectuate concomitent două activităţi, dacă nici una din ele nu este automatizată. Rezultatele obţinute în urma unor experimente au arătat că activitatea suplimentară neverbală, efectuată de subiecţi în timpul citirii unui fragment literar (în limbaj interior), n-a tulburat procesul reproducerii imaginii complexe a peisajului. În schimb, activitatea suplimentară (pronunţarea neîntreruptă a perechilor de cuvinte) a dus la o tulburare semnificativă a acestui proces.

Limbajul interior, cu componenţa sa kinestezică, are prin urmare un rol important în procesul de reproducere a imaginii complexe care se formează pe baza descrierii artistice.

Rolul limbajului interior poate varia în funcţie de natura gândirii, de conţinutul activităţii ei. În cazul sprijinirii nemijlocite pe materialul intuitiv, rolul limbajului interior este mai redus decât în cazul operării cu un material abstract. Cu cât conţinutul problemelor este mai abstract, cu atât mai mare este participarea limbajului interior, şi invers(necesitatea reproducerii în gând a situaţiei respective). În cazul sprijinirii nemijlocite pe material intuitiv nu este necesar să se ţină minte toate elementele conţinutului gândirii, iar raţionarea se poate face şi în frânturi de fraze. Limbajul interior dobândeşte în acest caz un caracter „pronominal”(de exemplu „acestea aici, acestea dincolo” etc). în cazul gândirii abstracte, limbajul interior prezintă tendinţa de a lua o formă mai elaborată.