Comunicarea Publică

Relaţiile publice

Relaţiile publice preiau în sens specializat şi de masă o serie de activităţi de informare şi transmitere a informaţiilor care, până la apariţia mijloacelor de comunicare de masă se desfăşurau empiric şi restrîns, în maniera comunicării interpersonale, sau dogmatic şi extins, în maniera propagandei. Relaţiile publice nu se bazează pe propagandă, ci pe persuasiune. Propaganda este o formă de persuasiune fără interacţiune directă între emiţător şi destinatar. (Sacra Congregatio de Propaganda Fide apare în 1662 ca o consecinţă a Contrareformei şi are menirea de a propaga credinţa catolică; datorită protestantismului a primit o conotaţie negativă.) În funcţie de sursa şi acurateţea informaţiei: propagandă neagră (sursă incorectă, informaţie incorectă), gri (sursă in/corectă, informaţie in/corectă) şi albă (sursă corectă, informaţie corectă = comunicare informativă). Sub-propaganda presupune facilitarea comunicării, impunerea unei doctrine noi prin crearea unei atitudini pozitive prealabile.

Propaganda este o comunicare intens controlată într-o societate centralizată, care difuzează o anume doctrină. Propaganda înseamnă în primul rînd îndoctrinare. Relaţiile publice, în schimb, încearcă să convingă publicul cu privire la obiectivele şi strategiile unei instituţii.

Instituţiile şi organizaţiile intervin ca persoane în comunicarea din spaţiul public.Practica relaţiilor publice se datorează în mare parte transformării interesului privat în interes economic, social sau politic. Unii autori consideră publicitatea primul scop identificabil istoric al relaţiilor publice (promovarea identităţii şi cunoaşterea de către public a instituţiei, grupului, persoanei – a avertiza, a anunţa despre existenţa, scopurile şi motivaţiile sale), alţii, promovarea intereselor respectivelor persoane sau grupuri. Spaţiul public este populat nu numai de relaţii publice, ci şi de reclamă şi publicitate. Reclama produce şi transmite mesaje persuasive. Ea utilizează un mediu de comunicare contra cost, adică recurge la cumpărarea spaţiului sau timpului de emisie a diferitelor mass-media.

Publicitatea transmite şi facilitează publicarea în mass-media a diferitor informaţii despre o organizaţie, fără a face plăţi directe (nu achiziţionează direct spaţiu mediatic). Relaţiile publice reprezintă un management al comunicării prin care se defineşte şi menţine imaginea identităţii unei organizaţii prin controlul şi ameliorarea comunicării interne şi externe. Ea vizează opinia şi formarea convingerilor şi nu au finalitate financiară directă şi măsurabilă (ex.: activitatea de lobby – a obţine atmosferă favorabilă unei legi, atitudini sau politician).

Relaţiile publice sunt un management al comunicării care contribuie la stabilirea şi menţinerea comunicării şi, pe această cale la acceptarea reciprocă şi cooperarea, între o organizaţie şi publicul ei. Relaţiile publice evaluează atitudinile publicului şi apropie comunicaţional politicile şi procedurile unui individ sau ale unei organizaţii de interesele publicului printr-un program de acţiune comunicativă care urmăreşte să cîştige înţelegerea, acceptarea şi încrederea publicului.

Funcţiile relaţiilor publice:

a) prezentarea unui grup din exterior

b) a ajuta pe cei din exterior să-i înţeleagă ideile şi modul de funcţionare

c) a arăta grupului care este imaginea sa exterioară

acţiuni comunicative pentru a obţine bunăvoinţa celorlalţi, a publicurilor exterioare.

Comunicarea.

Schema clasica de comunicare :

E→ C→R

Emitator Canal Receptor

Comunicarea ca relaţie.

Prima dintre cele 4 axiome ale comunicării ale lui Paul Watzlawick (Şcoala de la Palo Alto) ne spune că: „Orice comunicare prezintă două aspecte: conţinutul şi relaţia, în aşa fel încît cel de-al doilea îl include pe primul şi, ca urmare, este o metacomunicare.” Ceea ce numim comunicare nu se limitează prin urmare la transmiterea unei informaţii; ea implică întotdeauna o relaţie.

Sensul termenului de comunicare, utilizat de la sfîrşitul sec. al XII-lea – aşa cum ne sugerează rădăcina sa latină munus – priveşte întîlnirile între indivizi, schimbul, împărtăşirea. A comunica înseamnă a fi în relaţie; originea comunicării se află în necesitatea de a relaţiona oamenii, de a-i face să coopereze în vederea unor scopuri comune. Comunicarea apare pentru a permite oamenilor să-şi coordoneze acţiunile în vederea unor scopuri generale comune.În viaţa socială nu se poate obţine nimic fără comunicare (Henri Lefebvre). Informaţia e de fapt doar o ultimă etapă a evoluţiei comunicării, deloc indispensabilă. Oricum, în comunicare, relaţia influenţează conţinutul, se plasează la un nivel superior, este metacomunicare. Iar scopul ultim al comunicării este tocmai metacomunicarea, construirea de relaţii interpersonale.

Doctrinele cîştigătoare – cum sînt spre ex. creştinismul, psihanaliza -, şcolile, sînt acelea care şi-au rezolvat înainte de toate problemele de relaţii de comunicare, de reţea: fără orchestră orice mesaj rămîne literă moartă.

Procesul de comunicare ia astfel nastere ca urmare a relatiei de interdependenta ce exista

intre elementele structurale enumerate mai sus. Aceasta relatie de interdependenta face ca orice proces de comunicare sa se desfasoare astfel: exista cineva care initiaza comunicarea, emitatorul, si altcineva caruia ii este destinat mesajul, destinatarul.

Acest mesaj este o componenta complexa a procesului de comunicare, datorita faptului ca presupune etape precum codificarea si decodificarea, presupune existenta unor canale de transmitere, este influentat de dependenta modului de receptionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emitatorului si destinatarului, de contextul fizic si psihosocial in care are loc comunicarea.

Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, neverbal sau paraverbal.

- Limbajul verbal reprezinta limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor.