Constituția României din 1923

În cadrul excepțional de la sfârșitul Primului Război Mondial, urmat de unirea cu Vechiul Regat a provinciilor românești Basarabia, Bucovina și Transilvania, se punea problema unei noi constituții, pentru a reflecta noile condiții politice, economico-sociale, etnice și instituționale. Devenise mai complexă și problema minorităților naționale, apăruseră confesiuni care anterior nu erau foarte importante din punct de vedere numeric în Vechiul Regat (greco-catolică, protestantă, catolică), iar prin tratatele de pace România era obligată să le garanteze drepturile.

După război, până în ianuarie 1922, s-au perindat la conducere nu mai puțin de sașe guverne, dintre care trei conduse de generali (Arthur Văitoianu, Alexandru Averescu, Constatin Coandă), care nu au putut purcede la o operă atât de vastă și complicată. Situația se schimbă prin venirea în fruntea guvernului, la 19 ianuarie 1922, a cunoscutului om politic Ion I.C. Brătianu, care avea ambiția să desăvârșească ceea ce începuse în 1914 fără să ducă la bun sfârșit. Devenind prim-ministru, Ion I.C. Brătianu propune regelui organizarea de alegeri pentru Adunările Naționale Constituante, denumire ce voia să scoată în evidență caracterul lor reprezentativ pentru națiune, cât și rolul lor. Alegerile sunt deschise la 27 martie 1922 de Ferdinand I, care sublinia în mesajul regal că deputații și senatorii

“sunt chemați să dea, pe temelii democratice sincere și sănătoase, așezământul constituțional pe care România întregită îl așteaptă.”

Se instituie o Comisie constituțională, după care sesiunea ordinară a Parlamentului se inchide la 12 aprilie 1922. Comisia constituțională își incheie lucrările preliminare la 23 noiembrie 1922, iar la 28 noiembrie 2922 se deschid lucrările Adunărilor Naționale Constituante, care aveau să continue în mod neîntrerupt până la adoptarea noii Constituții. La 12 martie 1923 începe discuția generală a proiectului de constituție, la 17 martie în Senat și la 20 martie în Cameră se continuă cu votarea pe articole, iar la 26 martie, în Cameră, și la 27 martie, în Senat, textul integral este votat și adoptat prin vot nominal.

Constituțiunea a fost promulgată de către Ferdinand I prin decret regal în 28 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial No. 282 din 29 martie 1923. Ea este o modificare si completare a vechii Constituțiuni din 1866. Este redactată dupa modelul Constituției regatului belgian din 1885.

Constituția adoptată menține principiile generale ale Constituțiunii din 1 iulie 1866 și reproduce în cea mai mare parte textul acesteia. În fond, s-a optat deci pentru soluția revizuirii vechii Constituții, dar oficial s-a pretins că este o constituție nouă, ținându-se seamă și de obiecțiunea că noua Constituție în întregul ei trebuie să reprezinte voința tuturor cetățenilor țării, incluzând și pe cei din noile provincii. De aceea, la votarea pe articole au fost supuse votului nu numai articolele revizuite, ci și cele rămase neschimbate, astfel încât, cel puțin formal, s-a dat o soluție acceptabilă pentru cei care susțineau un nou pact fundamental.

Potrivit Constituției din 1923, regele reprezintă elementul cheie al vieții politice. El exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decorații, avea drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul, încheia tratate (acestea devenind valabile după ce erau aprobate de Parlament). Parlamentul constituia puterea legislativă în cadrul regimului democratic. El era bicameral (Senatul și Adunarea deputaților) și avea rolul de a vota legile, de a le abroga și avea drept de control asupra activității guvernului.

Noua constituție preciza clar caracterul statului: “Art. 1 Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil, cu teritoriul inalienabil.” Textul legifera desființarea sistemului electoral cenzitar, la care se renunțase deja prin introducerea votului universal pentru bărbații de peste 21 de ani. Drepturile cetățenești în general, ca și drepturile minorităților erau definite în conformitate cu noile tendințe internaționale, iar cele din urmă și în funcție de tratatele de pace de la Paris. Astfel, în articolele 5, 7, 10(8), 26(28), 27(29), apare precizarea, impusă prin tratatele de pace: “fără deosebire de origine etnică, de limbă și de religie”. Se preciza egalitatea între sexe, fără însă a se da dreptul de vot femeilor, cu precizarea că drepturile acestora vor fi reglementate prin legi speciale. Se garantează libertatea presei, dar și responsabilitatea patronilor de publicații și a jurnaliștilor. De asemenea se garanta libertatea învățământului, libertatea individuală, iar domiciliul devenea inviolabil.