Creativitate managerială

Creativitatea manageriala nu poate fi altceva decat creativitatea specifica domeniului managementului, adica a conducerii intreprinderilor, institutiilor si altor organizatii. Eficienta activitatilor ce se desfasoara intr-o organizatie este strans legata, chiar direct determinata de creativitatea managariala, de curajul de a parasi unele rutine deevite ineficiente si de a risca introducerea altora noi.

Astazi, se pune, cred gresit, intrebarea care din cele doua strategii, a inovatiei sau a ibunatatirii continue, este mai potrivita in aceasta etapa pentru intreprinderile romanesti. Greseala provine din faptul ca inca se intelege prea ingust creativitatea, reducand-o la o singura fatet a ei. Atat inovatia spectaculoasa, saltul, cat si imbunatatirile continue pot fi eficace si eficiente sau dimpotriva. Pentru a obitne rezultate favrabile, ambele cer profesionalism manageial si manifestarea creativitatii manageriale de cel mai inalt nivel. O strategie bazata numai pe una dintre cele doua laturi nu poate fi viabila decat pe termen foarte scurt.

Unii autori considera ca Gordon Allport este cel care a introdus in anul 1937 notiunea de creativitate, considerand ca termenii de inteligenta, talent, capacitate, aptitudini de diferite genuri desi s-au inmultit ca numar odata cu diversificarea profesiunilor, nu mai erau satisfacatori pentru a caracteriza potentialul uman in ansamblul sau. “Prin creativitate, Allport incearca sa desemneza o modalitate integrativa a personalitatii umane, ce nu se reduce doar la o serie de insusiri si functii partiale, avand facultatea de a intelege, reproduce si rezolva numeroase probleme impuse de viata, profesiune, mediu, etc., ci sa exprime ansamblul de calitati care duce la generarea noului, la originalitate.” Alti autori considera ca termenul de “creativitate” a fost pentru prima data folosit de Jacob Levi Moreno pentru a desemna “facultatea de a introduce in lume un lucru oarecare nou”. Este interesant de amintit ca atat D. Wechster cat si J.L. Moreno s-au nascut in Romania.

Un concept este un instrument. Cu cat reflecta mai bine realitatea, ca atat el devine mai operational, mai adecvat, ami utilizabil. Analiza istorica din prima parte a cartii indreptateste aprecierea ca fiecare din modalitatile de abordare si definire a creativitatii se justifica, este intr-un fel necesara … dar nu si suficienta. De fiecare data cand vorbim de cate un element fundamental (subiect creator, activitate, mediu sau produs creativ) simtim nevoia de complementaritate, de raportare si la alte elemente fundamentale si, astfel, de depasire a perspectivei singulare a acestei complexitati.

Creativitatea generala deci si creativitatea manageriala, care este creativitatea specifica managementului, trebuie intelese intr-un mod nou, interdisciplinar, astfel incat noul concept sa cuprinda esenta, armonizarea dintre erlemente. Cea care incearca sa studieze si sa actioneze asupra creativitatii vazand doar partile ei (elementele fundamentale) fara sa vada ansamblul, conditiile si conditionarile ca acestea sa existe, sa se manifeste, mai corect cred sa fiintez, se afla in situatia descrisa de Goethe in Faust prin cuvintele adresate de Mefistofeles tanarului scolar:

“Cel care incearca un corp viu sa inteleaga,

Cata s-alunge din acesta duhul mai intai

In mana-atunci el partile de tine

Lipseste insa spiritul ce leaga.”

Partilor, ansamblul acestora sa le redam “spiritul ce leaga”, adica armonia!

Teoriile care au incercat sa explice creativitatea si care au aparut pe fondul cunostintelor specifice cate unei discipline stiintifice – indeosebi ale psihologiei, biologiei si medicinii (privind persoana), al socieologiei si istoriei (privind mediul), ale praxiologiei si tehnologiilor de ramura (privind activitatea) si ale esteticii si teoriei culturii (privind podusul) – au abordat doar fragmentar, unilateral anumite aspecte ale creativitatii, cele care cadeau in sfera de interes a domeniului respetiv. Nu s-a facut o corelare multumitoare a cunostintelor astfel dobandite cautandu-se ca in definirea creativitatii sa se apeleze de fiecare data la un gen proxim (la o categorie) care sa apartina, sa faca obiectul disciplinei, domeniul respectiv.