Cultura Managerială

1. Cultura. Aspecte conceptuale

1.1. Ce este cultura?

Secolul care s-a încheiat a fost marcat de numeroase schimbări pe toate planurile vieţii. Trecerea de la societatea industrială la societatea informaţiei şi a cunoaşterii s-a făcut simţită în majoritatea ţărilor dezvoltate ale lumii. În prezent, fenomenul globalizării lansează o nouă provocare în ceea ce priveşte mecanismele economice. Globalizarea ca proces obiectiv şi inevitabil are de-a face cu o serie de factori favorizanţi, dar şi de obstacole. Determinanţii culturali pot fi încadraţi în ambele categorii pentru că noile criterii de viaţă, de comportament, de etică a muncii şi de relaţii interumane sunt mai uşor sau mai greu de acceptat. Cert este că şocurile culturale sau, din contră, adaptarea dinamică la această cultură a globalizării înseamnă un consum mare de energii, tensiuni şi conflicte sociale. Mai mult, dimensiunea culturilor manageriale, având impact direct asupra tuturor proceselor economice, devine una dintre problemele esenţiale care se pun în contextul globalizării. Înainte însă de a pătrunde mai profund în problematica culturii manageriale, este oportună o prezentare a conţinutului, rolului şi modulului în care acţionează, în general, cultura.

Pentru un concept atât de important în spaţiul organizaţional, sensul culturii continuă să rămână divers şi, uneori, contradictoriu. Din aceste considerente încercarea de definire a culturii este la fel de temerară ca şi încercarea de a defini semnificaţia majoră a umanului. Mai mult, un asemenea exerciţiu poate fi deconcertant dacă avem în vedere multitudinea de definiţii acordate noţiunii de cultură. Aşadar, pentru început, în loc să căutăm definiţii cât mai complete ale culturii, ca o condiţie prealabilă a cunoaşterii, poate ar fi mai util să urmărim originea acestui concept.

Cultura a devenit obiect de studiu abia în secolul XIX, odată cu explorările culturilor primitive şi populare. Termenul cultură provine din latinescul cultura, iar dacă sofiştii greci l-au subînţeles ca tot ceea ce serveşte pentru înfăptuirea spirituală, romanii l-au utilizat în sensul originar de cultivare a pământului. Sensurile moderne ale culturii sunt legate de schimbările importante survenite în structurile sociale începând cu secolul al XVIII-lea, şi au constituit obiectul de studiu al tuturor ştiinţelor umaniste tocmai deoarece cultura îmbrăţişează formele întregii vieţi sociale.

Din multitudinea de accepţiuni, distingem o primă definiţie aparţinând lui Ralph Linton, autor ce leagă noţiunea de cultură cu aceea de moştenire socială a umanităţii: „(cultura) este suma cunoştinţelor, atitudinilor şi modelelor obişnuite de comportamente pe care le au în comun şi pe care le transmit membrii unei societăţi anume. În sensul său general, cultura desemnează moştenirea socială a întregii specii umane. În sensul său specific, cultura desemnează un sens particular de moştenire socială. Astfel, cultura în ansamblul său se compune dintr-un mare număr de culturi, fiecare fiind caracteristică unui anume grup de indivizi”. O tendinţă de a da un subânţeles descriptiv noţiunii de cultură, îl întîlnim la sociologul român Dimitrie Gusti, care surprinde trei accepţiuni ale culturii: cultura obiectivă, văzută ca un sistem de bunuri culturale ce formează stilul unei epoci, cultura instituţională, care includea statul, biserica, obiceiurile, organizaţiile economice şi cultura personală, adică atitudinea persoanelor faţă de opera de cultură, raportul viu între persoane şi valorile culturale.

În ideea că dimensiunea culturală ne spune cine suntem şi ce sens putem da vieţii, antropologii dezbat încă sensul exact al acestui concept, fără să fi ajuns la un consens. Pentru P. H. Chombart de Lauwe cultura este un produs al societăţii care înglobează ansamblul cunoştinţelor, al modelelor de practici, al sistemelor de valori şi reprezentări, al simbolurilor, al miturilor care se impun indivizilor. Ea are la rândul ei o acţiune asupra indivizilor, fiind trăită în practicile muncii, în raporturile sociale, în utilizarea timpului liber, în aspiraţii, în proiecte, în acţiune. Cultura este mijlocul prin care oamenii încearcă să-şi depăşească condiţia şi să creeze o lume nouă. Pentru cercetătorul francez, cultura este prezentă în toate formele vieţii sociale, ca produs şi ca motor al transformărilor. Un sens etnologic al conceptului, formulat de B. Taylor, căruia îi este atribuită în mod tradiţional constituirea conceptului de cultură ca o noţiune ştiinţifică, arată că avem de-a face cu un complex care include cunoştinţele, credinţele, arta, morala, dreptul, obiceiurile şi toate capacităţile şi obişnuinţele pe care omul le dobândeşte în calitate de membru a societăţii. Varianta sociologică exprimată de G. Rocher consideră cultura ca fiind ansamblul modalităţilor da a gândi, simţi şi acţiona, mai mult sau mai puţin formalizate, care, fiind însuşite şi comune mai multor persoane, folosesc la constituirea unor persoane în colectivitate socială distinctă.

O paradigmă explicativă care a rămas celebră în studiul culturii este cea oferită de Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn (vezi lucrarea Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions, Cambridge, 1952) care, după o trecere în revistă a peste 250 de definiţii pentru termenul de cultură, dau în final propria lor teză: „Cultura constă în modele, explicite şi implicite, de şi în vederea comportării, dobândite şi transmise prin simboluri, constituind achiziţia distinctivă a grupurilor umane, inclusiv întruparea lor în artefacte; miezul esenţial al culturii constă în idei tradiţionale şi mai ales în valorile care le sunt ataşate; sistemele de cultură pot fi, pe de o parte, considerate ca produse ale acţiunii, pe de alta ca elemente ce condiţionează acţiuni ulterioare”.

1.2. Specificul şi funcţiile culturii

Cultura este un element vital fără de care schimbarea practicilor sociale în ultimele decenii nu ar fi avut loc. Cultura este un model de gândire şi acţiune, un fenomen colectiv care se circumscrie valorilor, atitudinilor şi comportamentelor umane, accentuează particularităţile şi diferenţiază grupurile sociale. Şcoala culturalistă are marele merit de apune accentul pe aspectul integrativ al culturii, pe rolul socializator pe care îl are cultura, un rol imens prin ceea ce dă omului: credinţe, valori, atitudini. În nici una din definiţiile remarcate nu au putut fi evitate dificultăţile ridicate de raportul dintre cultură şi societate, respectiv dintre individ şi grup. Acest lucru ne îndreptăţeşte să spunem că dimensiunea culturală este liantul care asigură coeziunea structurilor sociale, cea care dă naştere sentimentului de solidaritate şi specificitate. În această ordine de idei, Alex Muchielli atrage atenţia că la nivelul unei societăţi, un ansamblu de condiţii culturale identice sau suficient de asemănătoare, creează, la toţi membrii societăţii, o aceeaşi manieră de a vedea lucrurile şi de a se comporta în anumite situaţii tipice. Specificitatea culturilor rezultă din însuşi funcţiile pe care le îndeplinesc şi care vor fi prezentate aşa cum au fost sistematizate de sociologii Traian Rotariu şi Petru Iluţ. Funcţiile pe care le îndeplineşte cultura sunt toate la fel de importante, coexistă permanent, iar în anumite faze istorice pot să-şi intensifice sau să-şi reducă intensitatea:

- funcţia adaptivă, are rolul de a asigura supravieţuirea şi ajustarea întregului program genetic conform solicitărilor impuse de mediu;

- funcţia de achiziţie a informaţiei, constă în preluarea şi producerea de cunoştinţe tehnice sau ştiinţifice, economice, morale, juridice sau religioase;

- funcţia de reproducere a comunităţii, dată de existenţa unei tradiţii care devine indispensabilă pentru orice grup care îşi revendică o anumită stabilitate, coeziune şi continuitate;