Decizia - funcție fundamentală a managementului

1. Definirea deciziilor si a sistemelor decizionale

Decizia si mai ales activitatea de luare a deciziei reprezinta, poate, cel mai important aspect din viata nui manager. Prin procesul de luare a deciziei, managerul isi exercita in mod plenar toate functiile specifice activitatii manageriale.

Decizia nu vizeaza doar latura manageriala, ci si activitatea de zi cu zi a fiecariei persoane. De aceea, delimitam decizia mangeriala de decizia curenta.

Specialistii in domeniul managementului considera decizia ca fiind un atribut al speciei umane, in regnul animal neexistand aceasta abilitate.

Decizia, functia cea mai reprezentativa a conducerii si, totodata, instrumentul cel mai eficace de adaptare si autoreglare intr-un mediu dinamic, presupune alegerea dintre doua sau mai multe variante posibile, pe cea optima.

Decizia reprezinta un act social, deliberat si rational al unei persoane sau grup de persoane (manageri), prin care se stabilesc obiectivele, directiile si modalitatile de realizare a acestora, in functie de anumite necesitati curente ale vietii socio-aconomice, pe baza unui proces de analiza si evaluare a mijloacelor si resurselor necesare si a consecintelor respectivei activitati.

Decizia materializeaza o idee, o intentie sau un proiect, raspunde la o anumita “problema” si reprezinta o forma de validare sociala a unei actiuni, prin punerea in miscare a resurselor umane, materiale si banesti.

Decizia de management reprezinta o concretizare fireasca a exercitarii procesului de management si a fiecarei functii a acestuia. Este decizia ce influenteaza comportamentul decizional si operational al altor persoane. Adoptarea de decizii de management reprezinta elementul esential al muncii managerilor, de calitatea lor depinzand decisiv realizarea obiectivelor asumate in conditii de eficienta.

Decizia manageriala reprezinta acea decizie care are implicatii directe asupra deciziei, actiunilor si comportamentelor a cel putin unei alte persoane. Asadar, principala deosebire intre decizia manageriala si decizia personala consta in faptul ca in cazul deciziei manageriale sunt implicate cel putin doua persoane: managerul, cel care decide, şi una sau mai multe persoane executante sau cadre de conducere ce participă la aplicarea sau concretizarea deciziei;

Ultimele tendinte in ceea ce priveste decizia manageriala constau in faptul ca aceasta decizie este luata tot mai des in mod participativ (exista mai multi decidenti).

Managementul participativ consta in exercitarea principalelor procese de management prin implicarea unui grup de proprietari si/sau manageri si executanti, utilizand gama variata de modalitati intre care organismele participative institutionale ocupa un loc aparte.

Luarea deciziei in conditii participative confera o serie de avantaje, dar si dezavantaje.

Avantajele constau in faptul ca de obicei decizia adoptata este optima, deoarece sunt implicati atat proprietarii firmei, cat si managerii, dar si executani. De asemenea, decizia este optima si datorita faptului ca o serie de specialisti din diverse domenii isi aduc aportul la adoptarea si/sau aplicarea acesteia.

Principalul dezavantaj consta intr-un consum mare de timp si posibilitatea ca datorita unor motive divergente sa nu se ia o decizie, sau aceasta sa nu fie luata in timp optim. Al doilea mare dezavantaj consta in consumul mare de resurse, ce se datoreaza participarii unui numar mare de persoane la realizarea procesului de management.

Pentru a asigura desfasurarea normala a activitatii in unitatea condusa, decizia trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

 Sa fie fundamentată ştiinţific, adică să fie luată în conformitate cu realităţile din cadrul firmei, pe baza unui instrumentar ştiinţific adecvat care să înlăture practicismul, improvizaţia, rutina şi voluntarismul;

 Sa fie împuternicită, în sensul că trebuie adoptată de managerul în ale cărui sarcini este înscrisă în mod expres, iar acesta să dispună de cunoştinţele, calităţile şi aptitudinile necesare fundamentării respectivei decizii;

 Sa fie clară, concisă şi necontradictorie, ceea ce presupune ca prin formularea deciziei să se precizeze, fără posibilitatea de interpretare, conţinutul situaţiei decizionale-variante, criterii, obiective, consecinţe etc.- astfel încât toate persoanele participante la fundamentarea deciziei să înţeleagă la fel respectiva situaţie;

 Sa fie oportună, adică să se încadreze în perioada optimă de elaborare şi operaţionalizare. Această cerinţă se bazează pe ideea că este preferată o decizie bună luată în momentul potrivit, unei decizii foarte bune, luată cu întârziere;

 Se fie eficientă, pentru a urmări obţinerea unui efect sporit cu un anumit efort. Eficienţa constituind criteriul de apreciere al activităţii de management, iar decizia reprezentând esenţa acesteia, este firesc ca orice decizie să fie apreciată prin prisma efectelor care se obţin în urma implementării ei;

 Sa fie completă, adică să cuprindă toate elementele necesare înţelegerii corecte şi mai ales implementării ei. În acest sens, la formularea deciziei în vederea implementării trebuie să se specifice: obiectivul urmărit, modalitatea de acţiune, responsabilul cu aplicarea deciziei, termenele de aplicare, executantul, subdiviziunile organizatorice implicate în aplicare.

Natura predominant umana a deciziilor explica de ce decidentul are un impact atat de substantial asupra conceperii, desfasurarii si finalizarii proceselor decizionale. Ca atare, este necesar ca deciziile sa fie elaborate de manageri profesionisti care, pentru a fi capabili sa dirijeze cu succes activitati economice complexe, trebuie ca, pe langa o formatie de tip universitar, sa aiba si o pregatire speciala in domeniul managementului.

Eficienta deciziei este asigurata de competenta decidentului, dar si de calitatea personalului de executie, de impactul conditiilor interne sau externe. Este adevarat ca in fundamentarea deciziei si aceste conditii trebuie evaluate corect, dar ele se schimba si, in plus, o intreprindere actioneaza intr-un sistem de politici, legi, restrictii, pe care nu intotdeauna managerul le poate prevedea sau depasi prim solutii, oricat ar fi ele de inteligente.

De regula, managerul nu trebuie si, practic, nu poate asigura singur realizarea procesului decizional, in totalitatea aspectelor sale, mai ales in unitatile mari, fapt pentru care distribuie competenta decizionala pe trepte ierarhice, prin delegare si descentralizare decizionala.