Dezvoltarea spiritului întreprinzător în contextul economiei românești

Înfiinţarea de firme reprezintă actualmente unul din procesele economice cele mai importante ce condiţionează funcţionalitatea şi dezvoltarea fiecărei economii naţionale. Experţii, indiferent de apartenenţa politică, sunt astăzi convinşi că „sănătatea unei ţări depinde în mare măsură de numărul întreprinderilor nou create în fiecare an”.

Într-un recent studiu de management comparat referitor la Japonia şi SUA, Michael Porter făcea constatarea că economia şi întreprinderile japoneze sunt conduse de întreprinzători, spre deosebire de corespondenţele lor nord-americane dirijate de manageri. Aceasta ar fi, potrivit specialistului citat, unul din secretele miracolului economic japonez.

Am subliniat acest aspect din experienţa niponă pentru că ne poate ajuta să sesizăm mai uşor importanşa pe care o au, pentru fiecare economie naţională, întreprinzătorii. Fireşte, această importanţă este cu atât mai mare în România, cu cât zeci de ani s-a exercitat o obstrucţie permanentă prin toate mijloacele (economice, politice, juridice, sociale, culturale etc.) asupra lor. În preyent, pe plan naţional există o acută lipsă de întreprinzători şi o reacţie quasigenerală de rezervă şi chiar de ostilitate vizavi de ei.

Întreprinzătorul este actorul principal, factorul activ şi determinant în

crearea şi dezvoltarea unei întreprinderi mici sau mijlocii (IMM), constituind astfel

o veritabilă resursă de dezvoltare atât în plan economic cât şi social.

În mod justificat consideraţi drept creatori de întreprinderi, realizatori de

activităţi noi, întreprinzătorii formează o categorie de veritabili agenţi dinamizatori

ai unei economii. Numit când lider sau manager, când inovator sau decident,

întreprinzătorul este în fapt „omul orchestră” care îndeplineşte succesiv fiecare din aceste roluri. Acţiunea de a întreprinde, specifică întreprinzătorului, este sinonimă de

fapt cu a crea, a aduce o schimbare esenţială, semnificativă sau doar modestă, într-un

domeniu de activitate, pentru a satisface o nevoie cunoscută sau presupusă,

pentru a răspunde cererii de pe o piaţă. Astfel, întreprinzătorul reprezintă prin

concepţiile sale, prin comportament şi iniţiativă, una dintre resursele rare şi valoroase pentru activitatea economică.

Rapiditatea şi profitabilitatea trecerii României la economia de piaţă depind într-o măsură apreciabilă de numărul şi calitatea întreprinzătorilor săi. Obţinerea abundenţei de produse şi servicii de calitate ridicată nu este posibilă fără acşiunea a mii, a zeci de mii de întreprinzători. Graţie acţiunii lor se pot pune în valoare numeroase resurse material şi financiare nefolosite sau insufficient utilizate (construcţii, materii prime, utilaje etc.) şi se pot crea sute de mii de locuri de muncă. Transformarea miilor de unităţi economice de stat falimentare sau cu o competitivitate redusă în veritabile întreprinderi, furnizoare de produse multe, bune şi la preţuri accesibile nu este posibilă fără întreprinzători.

2.1. Definirea întreprinzătorului

Un întreprinzător reprezintă în primul rând un realizator de lucruri noi, un creator de activităţi în opoziţie cu managerul clasic, care se ocupă de dirijarea şi funcţionarea întreprinderilor existente. Mai concret, întreprinzătorul este înzestrat cu abilitatea de a percepe perspectivele economice şi sociale noi şi a realizării pe această bază de lucruri noi sau a efectuării activităţilor anterioare într-un mod diferit, inovând deci.

Dacă Richard Cantillon are meritul de a fi utilizat pentru prima dată într-un context economic termenul de întreprinzător (cu sensul de „agent care cumpără factori de producţie pentru a-i combina în produse destinate vânzării pe piaţă), Jean Baptiste Say (1800) (citat în M.Binks şi P.Vale-1990) insistă asupra calităţilor întreprinzătorului care-i condiţionează succesul în afaceri, iar austriacul Carl Menger evidenţiază nevoia de informaţii a întreprinzătorului pentru alocarea şi realocarea corespunzătoare a resurselor.

Economistul american F. Knight aprecia în 1921, că întreprinzătorul este, în esenţă, o persoană care işi asumă riscuri. În 1940, el redefineşte conceptul de întreprinzator prin luarea în considerare, pe lângă functia de asumare a riscurilor şi pe cea de conducere sau pioneriat economic şi respectiv cea de adaptare la schimbări.

Pentru A. Sharipo, calitatea de întreprinzător o are orice persoană care are suficientă clarviziune şi îndrăzneală pentru a se angaja într-o afacere, fie ea şi o brutărie sătească.

Din contră, J. Schumpeter consideră că funcţia antreprenorială este întotdeauna o funcţie inovatoare, care duce la crearea de noi bunuri şi servicii, prin combinarea, într-un mod original, a diverşilor factori de producţie. Astfel, atât timp cât proprietarul brutăriei săteşti nu va produce un nou sortiment de pâine, pentru Schumpeter el nu va fi un întreprinzător, ci un om de afaceri. Schumpeter subliniază faptul că întreprinzătorul este, în esenţă, un inovator şi nu trebuie să fie definit ca o persoană care îşi asumă riscuri, deoarece profitul său este remunerarea unei inovaţii şi nu o primă de risc.

Întreprinzătorii sunt persoane cu reacţii rapide în dublu sens. De regulă, ei se lansează în realizarea de acţiuni economice inovative la o vârstă fragedă, adesea neavând răbdare să-şi termine studiile sau plecând din cadrul familiei. Totodata, ei percep rapid şi precoce posibilităţile unui produs sau unei pieţe pe care le valorifică prin iniţierea, creaerea şi / sau dezvoltarea de întreprinderi economice. Pentru a putea să le realizeze, întreprinzătorul dispune de puterea de a surmonta rezistenţa pe care mediul social o opune întotdeauna schimbării şi agenţilor săi, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Între manageri şi întreprinzători există o serie de diferenţe din punctul de vedere al naturii activităţii pe care o desfăşoară şi, mai ales, al modului de acţiune în cadrul firmei. Managerul tipic are tendinţa ca prin munca sa să dea răspuns la întrebările: „Ce resurse trebuie să controlez? Ce structură determină relaţiile organizaţiei noastre cu piaţa? Cum pot să minimizez impactul celorlalţi prin abilitatea mea spre performanţă? Care este oportunitatea imediată?”. Întreprinzătorul are un alt spectru al întrebărilor, şi anume: „Unde există oportunitate? Cum pot să stăpânesc această oportunitate? De ce resurse am nevoie? Cum pot să câştig controlul asupra lor? Care structură este cea mai bună?”.

2.2. Caracteristici ale întreprinzătorului român

În ceea ce priveşte tipologia întreprinzătorilor români, principalele criterii de clasificare luate în considerare au în vedere vârsta, sexul, pregătirea şi starea civilă.

Vârsta a permis delimitarea mai multor categorii: tineri (până în 30 de ani), persoane mature (31-50 ani) şi persoane de peste 50 de ani.

Dominantă este cea de+a doua categorie, urmată de întreprinzătorii tineri, această din ultimă gupare reprezentând un atu semnificativ, date fiind optimismul, încrederea în sine, curajul, iniţiativa, creativitatea şi dinamismul, receptivitatea la modificările contextuale profunde produse în mediul ambiant, naţional şi internaţional.

Cel de-al doilea criteriu, sexul, evidenţiază preponderenţa întreprinzătorilor bărbaţi, situaţie justificată de dificultatea acestui demers, solicitările temporale deosebite şi eforturile fizice şi politice implicate.