Eșecurile Pieței versus Eșecurile Guvernamentale

În economie, eşecurile în alocarea resurselor pot apărea atât pe piaţa liberă, cât şi la nivel guvernamental , necesitând adoptarea anumitor măsuri.

Piaţa reprezintă instituţia centrală în jurul căreia gravitează viaţa economică, iar economiile de piaţă moderne au la bază pieţele libere. Prin aceste pieţe libere sunt reprezentate instituţiile care dau semnale prin preţurile formate pe baza confruntării forţelor pieţei şi care coordonează deciziile luate de numeroşi agenţi economici independenţi , ce işi urmăresc propriile interese.

Eşecurile pieţei

Eşecul pieţei a fost utilizat ca un concept normativ capabil să definească la modul general situaţiile tipice care ar reclama intervenţia guvernelor în domeniile economic şi social. Între timp, însă, acesta a devenit un instrument de „diagnostic” prin care guvernanţii pot determina sfera şi modul intervenţiilor lor. Urmând metafora diagnosticului, unii analişti încearcă să identifice situaţiile tipice în care se produc eşecuri ale pieţei, dar şi diverse tipuri de eşecuri ale guvernului. La fel ca medicii, ei propun un diagnostic al „bolii”, luând în considerare şi riscurile „tratamentului”, inclusiv „efectele secundare”. Unele tratate occidentale prezintă chiar Tabele care identifică şi clasifică intervenţiile adecvate pentru diferitele tipuri de eşecuri – ale pieţelor, dar şi ale guvernelor, recomandând, de regulă, pe cele mai puţin „invazive”. De exemplu, dacă se presupune că un unumit eşec al pieţei poate fi înlăturat prin oferirea unor „stimulente” întreprinzătorilor privaţi, această politică este preferată tratamentelor mai „agresive”, precum intervenţia directă a guvernului prin crearea unui monopol de stat.

Astfel, dacă la început eşecul pieţei a fost doar o idee normativă generală de justificare a intervenţiei statului în economie şi în societate, astăzi s-a dezvoltat într-un diagnostic full-scale, cu pretenţii ştiinţifice. Ca idee normativă, apreciază Richard O. Zerbe Jr. şi Daniel J. Evans , teoria eşecului pieţei este incorectă, dar relativ inofensivă; ca diagnostic concret, însă, ea este dăunătoare, căci inspiră adesea politici publice greşite.

Piaţa concurenţială , ce reprezintă un pilon al economiei de piaţã, oferă multiple avantaje dar şi dezavantaje.

În ceea ce priveşte avantajele, este cunostut faptul că numai concurenţa este în mãsurã sã genereze eficienţã economicã şi cã pe termen scurt firmele cu activitate mai eficientã reuşesc sã-şi mãreascã cota de piaţã faţã de rivalii care produc cu costuri mai ridicate. De asemenea, concurenţa este cea care face ca produsele cerute de cumpãrãtori sã fie oferite pe piaţã, prin menţinerea unui numãr de producãtori într-un domeniu care sã satisfacã cât mai bine cerinţele cumpãrãtorilor. În plus, firmele competitive reflectã eficienţa utilizãrii factorilor de producţie. Aşa se explicã de ce firmele care obţin cele mai mari profituri sunt cele care satisfac cel mai bine cerinţele cumpãrãtorilor şi de ce salariile cele mai mari corespund activitãţilor cele mai productive.

Pe de altã parte, piaţa concurenţialã prezintã imperfecţiuni, genereazã insuccese nu numai pentru agenţii economici care nu se pot adapta la exigenţele sale, dar şi pentru sistemul economic în cadrul cãruia s-a manifestat. Insuccesul pieţei se dovedeşte prin incapacitatea instituţiilor de piaţã ale unui sistem economic de a susţine activitãţile necesare din punct de vedere social sau de a le elimina pe cele nedorite.

În acest context, se recunosc douã cauze ale eşecului unei pieţe:

- insucces prin structura pieţei (failure by market structure).

Aceasta se manifestã atunci când condiţia concurenţialã a multor producãtori într-un domeniu nu este asiguratã. Într-o asemenea ipostazã, concurenţa nu se poate manifesta. Este cazul pieţelor telecomunicaţiilor, distribuţiei energiei electrice, apei etc. în care preţul şi profitul firmei cu poziţie de monopol se supun unor reglementãri guvernamentale.

- insucces prin mecanismul preţului (failure by incentive).

Aceasta se produce atunci când sistemul preţurilor se prãbuşeşte ca o reflectare a costurilor şi avantajelor din producţie şi consum. Mai exact, fiecare activitate de producţie şi consum de bunuri şi servicii genereazã pe de o parte nu numai costuri contabile de producţie, dar şi costuri sociale, iar pe de altã parte, nu numai venituri firmelor producãtoare, dar şi avantaje sociale.

Conform uneia dintre presupoziţiile fundamentale ale „economiei bunăstării” (welfare economics), pieţele eşuează atunci când nu pot realiza toate „câştigurile din schimb” (gains from trade), vechiul standard al economiei clasice. Subproducţia cronică a unor bunuri publice (e.g., drumurile publice) din multe societăţi actuale, inclusiv România, este considerată un eşec al pieţei întrucât costurile totale ale producţiei acestor bunuri ar fi mai mici decât beneficiile totale ale consumatorilor. Poluarea mediului înconjurător este, de asemenea, un eşec al pieţei atunci când costurile reducerii ei ar fi mai mici decât beneficiile globale ale publicului etc. Precum se ştie, aceste eşecuri ale pieţei mai sunt numite şi „externalităţi”.