Etica în relațiile ce se stabilesc între angajator și angajat

Etica in relatiile ce se stabilesc intre angajator si angajat

Rolul şi poziţia angajaţilor în economia de piaţă

De regulă întreprinderile private îşi asumă anumite responsabilităţi faţă de angajaţii lor. Nimic surprinzător, dacă avem în vedere faptul că angajarea, obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă, este una dintre cele mai importante relaţii sociale. Cei care lucrează ca salariaţi pentru a-şi câştiga traiul îşi petrec jumătate din viaţă la serviciu, iar cei care nu au un loc de muncă se simt privaţi de un drept fundamental.

Cu siguranţă problema drepturilor angajaţilor este cea mai controversată în România de astăzi, deoarece pe acest teren comunismul a lăsat rănile cele mai adânci, câtuşi de puţin vindecate după cincisprezece ani de capitalism „original” şi inconsistent. Pentru foarte mulţi dintre concetăţenii noştri, tranziţia de la economia centralizată la o economie de piaţă funcţională nu a însemnat o viaţă mai bună.

Dimpotrivă, mulţi şi-au pierdut slujbele, iar restul trăiesc cu teama şomajului, având puţine speranţe că viitorul apropiat le va aduce noi oferte atractive de serviciu. Lucrurile se schimbă, ce-i drept, în economia şi în societatea noastră, dar, deocamdată, mai mult în rău, de vreme ce locurile de muncă oferite de firmele private sunt puţine, nesigure şi (cu unele excepţii) prost plătite. Din acest motiv mulţi români sunt profund dezamăgiţi de economia de piaţă, regretând nostalgic condiţiile lor de viaţă din trecut.

Drepturi morale ale angajaţilor

În cele ce urmează vom trece în revistă câteva dintre drepturile morale ale angajaţilor, în calitate de categorie extrem de importantă de participanţi, care se simt îndreptăţiţi să pretindă angajatorilor privaţi asumarea anumitor obligaţii etice faţă de ei.

Dreptul la muncă

Înscris în Declaraţia Drepturilor Omului şi, ceva mai recent, şi în Carta Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la muncă este considerat a fi unul dintre drepturile fundamentale ale fiinţelor umane. El este derivat direct din alte drepturi fundamentale ale omului: în primul rând, din dreptul la viaţă, întrucât munca oferă, în mod obişnuit, bazele necesare subzistenţei; în al doilea rând, din dreptul la respect, ştiut fiind faptul că abilitatea de a crea bunuri prin muncă reprezintă o sursă majoră a respectului de sine al fiecărui individ.

Cu toate acestea, în contextul economiei moderne se poartă dezbateri aprinse în jurul întrebării dacă dreptul la muncă se converteşte de la sine în dreptul fiecărui individ de a i se asigura un loc de muncă. La nivel macroeconomic, se poate argumenta că guvernele au responsabilitatea de a crea condiţiile economice care să protejeze dreptul la muncă al fiecărui cetăţean. Dar în economia capitalist dezvoltată, guvernele nu se pot achita de această misiune decât cel mult în mod indirect, întrucât majoritatea locurilor de muncă sunt create de companiile private. Rezultă de aici că indivizii au dreptul să pretindă ca firmele private să le asigure tuturor locuri de muncă? Nu sunt puţini oamenii care cred că firmele există şi funcţionează ca să ofere locuri de muncă, aceasta fiind principala lor raţiune de a fi. „Este o idee greşită, spun Griffiths şi Lucas. Slujbele nu sunt nişte bunuri oferite în dar oamenilor numai pentru că aceştia au nevoie de ele sau pentru că le merită. Nu există nici un drept natural la muncă în acest sens. În esenţă, munca este definită în termeni independenţi de cel care munceşte. E vorba de ceea ce alţi oameni vor şi au nevoie ca el să facă sau recunosc a avea o valoare dacă este făcut; şi munca este bine sau rău prestată în acord cu standardele acestora şi nu cu ale sale. O dată ce această conexiune este stricată, ne orientăm spre lumea comunistă, în care oamenii se prefac că muncesc, iar statul se preface că îi plăteşte” (Griffiths & Lucas, 1996, p. 82). Din păcate, mulţi dintre concetăţenii noştri păstrează încă această prejudecată comunistă, considerând că atât statul, cât şi întreprinzătorii privaţi au obligaţia să le asigure locuri de muncă, indiferent de eficienţa şi utilitatea economică a prestaţiei lor. Mulţi dintre cei care nu ştiu şi nici nu vor să facă altceva decât să dea cu târnăcopul în mină nu înţeleg că munca lor, oricât de grea şi de periculoasă, nu produce o marfă vandabilă în condiţii profitabile, drept pentru care pretind ca statul să le păstreze locurile de muncă, apelând la subvenţii uriaşe, a căror alocare privează numeroase alte categorii profesionale de resursele necesare investiţiilor şi unei salarizări adecvate. Din punct de vedere etic, trebuie să vedem dacă dreptul la muncă al angajaţilor se armonizează cu drepturile angajatorilor şi cu cele ale acţionarilor. Angajarea şi plata salariilor sunt posibile dacă şi numai dacă o companie este capabilă să îşi vândă în mod profitabil bunurile şi serviciile. Dacă această condiţie nu este satisfăcută, un accent unilateral pe dreptul la muncă al angajaţilor violează în mod cât se poate de evident dreptul la proprietate şi dreptul angajării libere pe piaţa forţei de muncă. Prin urmare, dreptul la muncă în economia de piaţă nu poate să însemne că fiecare individ are dreptul la un loc de muncă. Este atunci dreptul la muncă pe deplin irelevant? Fireşte că nu, dar el nu trebuie înţeles ca obligaţie a statului sau a companiilor private de a găsi fiecărui individ o slujbă, ci numai ca obligaţie de a fi asigurate tuturor indivizilor condiţii

egale de exercitare a acestui drept – mai exact ca identitate a criteriilor de angajare şi de concediere, ceea ce ne conduce la o altă problemă, şi anume eliminarea discriminării de orice fel a angajaţilor (problemă care va fi discutată în altă secţiune a acestui capitol).