Formarea prețurilor în sectorul serviciilor

Formarea preturilor in sectorul serviciilor

1. Clarificări conceptuale

Pentru exprimarea valorii serviciilor se folosesc un număr important de termeni, toţi având însă semnificaţia de preţ al serviciilor, respectiv de plata aşteptată de un prestator de la un cumpărător potenţial de servicii. Importanţa modului de stabilire a preţului, ca şi în cazul produselor fizice, este esenţiala pentru existenţa şi dezvoltarea organizaţiilor prestare de servicii şi formează una din preocupările de bază în managementul serviciilor.

In terminologia legată de preţul serviciilor sunt folosite următoarele denumiri:

- Tariful, ca expresie uzuala, pentru valoarea pe piaţă a unui serviciu.

- Redevenţa – termen ce exprimă contravaloarea serviciilor în legătura cu folosirea de licenţe şi definită ca o cota procentuala din veniturile obţinute de beneficiarul licenţei prin utilizarea acestuia.

- Taxa pentru servicii, reprezentând sume stabilite de organele fiscale pentru unele servicii sau facilităţi asigurate de instituţii (agenţii) ale statului.

- Chirie – suma reprezentând dreptul de utilizare a unui bun care nu este în proprietatea utilizatorului.

- Dobândă – suma plătită pentru utilizarea unui împrumut.

- Onorariu – suma plătită pentru serviciile furnizate de liber-profesionişti sau organizaţii de consultanţă.

- Impozit – suma plătită drept contribuţie la bugetul statului pentru obţinerea de venituri.

- Salariu – suma plătită pentru munca depusă de persoanele angajate într-o organizaţie.

- Primă de asigurare pentru persoanele care dispun de anumite asigurări.

In afară categoriilor care sunt reglementate de stat (taxe, impozite, tarife pentru servicii publice) în economia de piaţă tarifele serviciilor sunt liber stabilite şi formează obiect al negocierii între ofertant şi utilizator.

2. Modul de formare a preturilor in servicii

In economia de piata, tarifele serviciilor, ca si preturile bunurilor sunt stabilite liber, prin negociere intre vanzator si cumparator.

Din punct de vedere al Modul de formare a preturilor in sfera serviciilor vanzatorului, decizia de stabilire a tarifului trebuie sa tina seama de cheltuieli (de productie si comercializare), de cotele de impozite si taxe care trebuie acoperite de tarif, precum si de marjele de profit scontate de producator si/sau comerciant (intermediar).

Alti factori importanti care influenteaza aceasta decizie sunt: raportul intre cerere si oferta pentru serviciul respectiv si tarifele practicate de concurenta.

Din punct de vedere al cumparatorului tariful este apreciat in functie de utilitatea serviciului, veniturile disponibile, comparatia cu pretul bunurilor care eventual concureaza serviciul si/sau cu efortul de a si-l face singur.

Ca medie se poate considera ca piata se echilibreaza pentru tariful care permite egalitatea cererii consumatorilor cu oferta producatorilor.

In practica gasirea acestui nivel al tarifului reprezinta o problema de „cautare”, din cele mai dificile.

Un punct de pornire pentru aceste cautari il reprezinta metoda marjei de profit adaugata la costuri. Metoda consta in calcularea costurilor unitare, inclusiv impozite si taxe, la care se adauga o marja procentuala de profit. La pretul de vanzare astfel obtinut se adauga, pentru operatiunile impozabile, suma de TVA corespunzatoare.

Dificultatea aplicarii acestei metode este legata de determinarea costului unitar ca element de referinta al stabilirii tarifului. Astfel, asa cum se stie, costul unitar este rezultatul raportului intre costul total si volumul productiei.

In domeniul serviciilor, datorita faptului ca in numeroase ramuri proportia costurilor fixe este ridicata, costul unitar este o functie descrescatoare de nuamrul de unitati de servicii produse.

In aceste conditii este foarte dificil sa folosim costul unitar ca baza de referinta pentru stabilirea tarifului, deoarece nu cunoastem a priori volumul de unitati de servicii care va fi cerut pe piata si deci oferit (produs).O solutie a acestei probleme poate fi reprezentata de metoda pragului de rentabilitate („punctului mort”) conceputa in sens invers: facem sa varieze preturile pentru a ajunge la pragul de rentabilitatecorespunzator cu capacitatea de unitati de productie si gradul estimat de utilizare a acesteia in functie de conjunctura pietei.

Pragul de rentabilitate este dat de nivelul coeficientului de utilizare a capacitatii (CUC) care asigura acoperirea costurilor totale (CT) pe seama Veniturilor (V).

Prin urmare, pragul de rentabilitate este acela pentru care veniturile sunt egale cu cheltuielile totale: V=CT