Guvernarea Corporativa în Practica Internațională

Introducere

În Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Australia, Austria, Germania, Olanda, Suedia, Hong Kong, India și în alte țări, se utilizează „corporate governance”, în timp ce în Franța „gouvernement des entreprise”, în Spania, Mexic, Peru „gobierno corporativo”. Termenul tradus de „guvernare (guvernanță) corporativa” s-a impus prin adaptarea celui anglo-saxon. Conceptul s-a impus pe la începutul anilor nouazeci și are ca obiectiv stabilirea noilor reguli de interacțiune între manageri și acționari.

Cu alte cuvinte, guvernarea corporativă se traduce prin arta oamenilor de a conduce și organiza o afacere.

Dezbaterile ce au avut ca obiect guvernanţa corporativă s-au intensificat mai ales în decursul anilor 1990, mai întâi în ţările anglo-saxone, iar mai apoi în Europa continentală, extinzându-se, în final, la scară mondială. Interesul manifestat în studiul guvernanţei la nivelul corporaţiilor a fost focalizat pe analiza puterii managerilor şi pe limitele de exercitare a acesteia.

Sistemele de guvernanţă corporativă diferă mult de la o ţară la alta şi că aceste diferenţe afectează direct atât procesul de dezvoltare al strategiilor globale, cât şi tipurile de strategii care pot fi adoptate.

În ultimele decenii, diverşi autori au încercat să întreprindă o clasificare a sistemelor de guvernanță corporativă din diferite țări. În ciuda eforturilor depuse de aceştia, asemenea încercări au fost, în cel mai bun caz, subiective, și în cel mai rău caz, incorecte, deoarece în unele situaţii erau simplificări exagerate a unor sisteme financiare foarte complexe. Încercarea de a încadra şi clasifica un sistem de guvernanță corporativă dintr-o țară într-o anumită categorie a fost comparată de unii autori cu încercarea surorilor Cenușăresei de a-i încălța pantofii pe picioarele lor diforme.

Cu toate aceste impedimente, unele clasificări mai largi pot fi foarte folositoare în scopuri de analiză a modului în care țările interacționează.

În structura guvernării corporative intervin mai multe subiecte de drept, denumirea uzuală fiind de constituenți interni: acționar, administrator, manager, salariat, furnizor, creditor, după caz. Acționarul este un mandant („principal”), iar administratorul este un mandatar („agent”). În funcție de aceste subiecte de drept, în sistemul de guvernare corporativă se întâlnesc trei modele principale:

- modelul tradițional (traditional model)

- modelul riscului asumat (stakeholder model)

- modelul co-determinării (co-determination model)

Modelul tradițional este specific sistemului nord-american și Marii Britanii, având la bază două tipuri de raporturi juridice: unul se stabilește între acționari și administratori, în baza unui contract de mandat, iar unul între administratori și manageri. Modelul se derulează pe trei niveluri ierarhice: acționari − administratori − manageri, autoritatea managerilor derivand din cea a administratorilor.

Modelul co-determinării este specific țărilor vest-europene, iar participanții sunt ierarhizați pe patru niveluri ierarhice: acționari − administratori − manageri − salariați. În cadrul acestui model se întâlnesc două tipuri de raporturi juridice: unul se derulează între acționari cu administratorii și reprezentanții salariaților, iar altul are loc între administratori și manageri.

Modelul riscului asumat, caracteristic țărilor Asiei de Sud-Est, își găsește motivația în faptul că orice persoană fizică sau juridică aflată într-un raport juridic cu o intreprindere are de suportat un anumit risc si trebuie să se implice în procesul decizional pentru a-și proteja interesele. Deși acest model acordă importanța cuvenită fiecărui tip de stakeholder, nu clarifică suficient întinderea drepturilor și obligațiilor fiecărui subiect de drept, pentru a păstra un echilibru între procesul decizional și nivelurile în baza cărora se structurează.

1. Comparație între sistemele de guvernare corporativă

Un studiu realizat de Rafael La Porta împreună cu un grup de cercetători în anul 1997 ne ajută în realizarea unei comparaţii între guvernanţa corporativă a diverselor state cu economii avansate şi grija purtată în cadrul acestora pentru protecţia investitorilor. Aceştia au explorat în amănunt legăturile dintre sistemele legale și guvernanța corporativă pentru un eșantion de 49 de țări şi au evidenţiat faptul că există trei tradiții legale generale care operează la nivel global.

Aşadar, concluziile studiului respectiv precizează că sistemul legal de origine franceză este cunoscut ca având cel mai scăzut nivel de protecție, cel de origine engleză oferă cel mai ridicat nivel de protecție a investitorilor, în timp ce sistemele legale de origine germană și scandinavă sunt undeva în zona mediană.

În ţările cu pionierat în guvernanţa corporativă cum ar fi Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii reglementările private urmează celor publice. În aceste economii, intermediarii care gestionează bursele, sunt interesaţi pentru o bună funcţionare a pieţei şi deci de încrederea oferită de acestea, care este garantată de condiţiile stringente de admitere pe piaţă şi de negocierele, mai ales, în termeni de transparenţă. Ca urmare, chiar dacă nu este absolut necesar, regulile de piaţă vin percepute la nivel de legislaţie şi reglementare publică, asumând rolul de „mandatory regulation".

Spre deosebire de statele amintite, în ţările Europei continentale, mai ales în Italia şi Franţa, reglementarea pieţelor şi a conducerii societăţilor este în schimb, prevalent publică; această diferenţă are şi o semnificaţie substanţială - intervenţia „de origine" publică se înserează într-un context mai puţin receptiv şi expus la numeroase condiţii de mediu nefavorabile.

Aşadar, se poate observa uşor cum în exteriorul statelor anglo-saxone se manifestă cu prevalentă o concentrare a controlului societăţilor cotate: de drept, atunci când un subiect controlează majoritatea voturilor şi de fapt, în absenţa altor acţionari puternici, o cotă inferioară a 50%, fiind suficientă pentru a asigura o majoritate.

Un studiu al Ernst Young&Center for Business and Innovation relevă că, în Europa Occidentală, 56% din investitori acordă o importanță egală sau suplimentară informațiilor privind guvernarea corporativă și celor de natură financiara.