Libera circulație a persoanelor în UE - fenomenul migrației văzut în presă

În conformitate cu principiile pieţei comune, în spaţiul comunitar European ar trebui să funcţioneze cele patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a capitalului, libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a persoanelor. Cu toate acestea, situaţia reală diferă de teorie, persoanelor care vor să beneficieze de aceste libertăţi impunăndu-li-se anumite bariere menite să protejeze piaţa internă, producătorii naţionali sau locuitorii diferitelor state. Odata cu integrarea la 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria vor experimenta atât parţile bune, cât şi barierele impuse comerţului liber aduse de aceste hotărâri, confruntându-se pe lângă acestea cu o serie de alte decizii care limitează şi mai mult libertăţile cetăţenilor lor.

Prin prezentul dosar am încearcat să ofer o imagine de ansamblu asupra felului în care este văzută libera circulaţie a persoanelor - cu accente puse pe migraţia forţei de muncă – în aşteptarea momentului 1 ianuarie 2007, atât din perspectiva României, cât şi a celorlalte state europene. În acest scop am ales un număr de zece articole din presa locală şi internaţională (Capital, BBC, International Herald Tribune) care să ilustreze părerile si aşteptările/ temerile fiecărora.

Principala temere, aşa cum reiese din articolele ce urmează, a europenilor (mai ales britanici, dacă luăm în considerare mediatizarea de care s-a bucurat această dezbatere în presa britanică) este faptul că după 1 ianuarie se vor confrunta cu un val fără precedent de imigranţi români şi bulgari care nu vor face altceva decât să le ocupe locurile de muncă şi să le scadă salariile. Locul instalatorului polonez care a „speriat” Vestul pare să fi fost luat în ultime luni de muncitorii români şi bulgari despre care se spune că vor invada piaţa muncii europene imediat după aderare. Consecinţa acestei temeri este impunerea de restricţii de către statele membre noilor veniţi, astfel încât situaţia să poată fi stăpânită. Dar ţările europene găzduiesc deja un număr important de imigranţi români, numai în 2005 acordându-se circa 104.697 vize cu drept de muncă , ţinându-se totuşi cont de faptul că numărul este estimativ şi incomplet şi că la imigranţii legali se adaugă un număr semnificativ de imigranţi ilegali. În acest sens estimările indică un număr aproximativ de două milioane de români care muncesc în diferite state europene, între preferatele lor situându-se Germania, Italia, Spania şi Marea Britanie.

Pentru a putea avea o imagine asupra poziţiei fiecărei ţări europene în legătură cu migraţia forţei de muncă trebuie analizată harta accesului liber la piaţa muncii (http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/2/hi/europe/3513889.stm). Conform acesteia, toate ţările intrate în UE în 2004 şi în 2007 sunt supuse la restricţi în acest sens, primele beneficiind de acces liber doar din partea Finlandei, Greciei, Irlandei, Portugaliei, Spaniei, Suediei şi Marii Britanii. În ceea ce priveşte România şi Bulgaria, acestora li s-au deschis porţile doar de către Polonia, Cehia, Slovacia, Finlanda, Letonia, Estonia şi aproape sigur de către Suedia.

Atunci când se vorbeşte despre drepturile şi restricţiile în privinţa circulaţiei forţei de muncă, ţările europene încă se mai împart în 4 categorii: ţări foarte reticente care aplică reguli stricte (Belgia, Spania, Germania, Grecia, Franta si Luxemburg), ţări care aplică un sistem de cote (Austria, Italia, Olanda si Portugalia), ţări care au piaţa forţei de muncă deschisă în măsura diferitelor necesităţi sectoriale (Marea Britanie şi Irlanda), din ultima categorie, a ţărilor care respectă în totalitate libera circulaţie a forţei de muncă, făcând parte doar Suedia.

În continuare am ales câte un articol publicat în presa internaţională care să ilustreze părerile câte unui stat din primele trei categorii referitoare la muncitorii români şi la apropiata aderare a României la UE. Dacă în Spania sindicatele luptă pentru stabilirea de restricţii pentru muncitorii români neţinând seama de faptul că Spania are nevoie de imigranţi pentru a-şi susţine creşterea economică şi părerea generală despre aceştia este relativ bună, în Italia se declară că porţile vor fi deschise doar în măsura în care se va întâmpla acelaşi lucru şi în celelalte state europene. Poziţia Marii Britanii, care a văzut în puţin peste doi ani aprox. 600000 de muncitori est-europeni stabilindu-se aici, este mult mai tranşantă: românii vor putea accede la acesta piaţă într-un număr rezonabil şi doar în măsura în care îndeplinesc criterii stricte. Acest aspect pare a fi totuşi pus în pericol de ambiguităţi legislative care limitează decizia la muncitorii angajaţi, excluzându-i pe liber-profesionişti, limita dintre aceste două categorii fiind greu, dacă nu imposibil, de stabilit în condiţiile actuale.

Dacă orice cetăţean european beneficiază de aceleaşi drepturi (cu excepţiile mai sus amintite), românii şi bulgarii se vor bucura de la 1 ianuarie de un tratament diferit: au libertate de mişcare, dar nu-şi vor putea cauta de lucru oriunde şi fără restricţii. În consecinţă partea română cere egalitate şi Traian Băsescu ameninţă cu adoptarea unor măsuri similare în cazul statelor care nu respectă această egalitate – o măsură mai degrabă periculoasă şi cu iz de declaraţie politică dacă luăm în considerare faptul ca România are nevoie de investiţii străine si că este foarte puţin probabil ca muncitorii vestici, obişnuiţi cu salarii si condiţii de muncă mult mai bune, să ocupe locurile de muncă româneşti.

Trecând peste declaraţii mai mult sau mai puţin politice, multe dintre temerile vesticilor în legătură cu „valurile de migratori estici” sunt nefondate dat fiind faptul că realităţile economice sunt puţin diferite de ceea ce lasă o parte a mass-mediei să se vadă şi că viziunea pe tremen lung este mult mai însorită decât pare. Până la urmă nu este altceva decât o problemă de costuri şi beneficii, atât pentru imigranţi cât şi pentru ţările de destinaţie, iar dacă efectul pe termen scurt este o sensibilă creştere a ocupării locurilor de muncă urmată de creşterea şomajului în rândul localnicilor şi de o scădere a salariilor, efectul pe termen lung se traduce în susţinerea creşterii economice şi în scăderea presiunii care apasă sistemele de pensie europene. Mai mult, vremea migraţiei în masă a trecut, cifrele arătând că cei mai mulţi dintre cei care voiau să emigreze au plecat deja, incitaţiile pentru a rămâne în ţări precum România şi Bulgaria fiind din ce în ce mai notabile – Austria încă mai aşteaptă valul impresionant de forţă de muncă ieftină prezis odată cu lărgirea UE din 2004, predicţii similare nematerializându-se nici în legătură cu integrarea Spaniei şi Italiei din 1986.