Managementul crizelor internaționale - criza Berlinului

Crize internationale produse în perioada Razboiului Rece

Berlin (1961)

Criza Berlinului a marcat consolidarea finala a celor doua sfere de influenta care, timp de aproape doua decenii, s-au împins una pe cealalta de-a lungul liniei de diviziune ce împartea continentul european. La Conferinta de la Potsdam, cei trei învingatori au hotarât ca Berlinul sa fie guvernat de cele patru puteri ocupante - Statele Unite, Marea Britanie, Franta si Uniunea Sovietica - state care vor administra împreuna si Germania. Dupa cum s-a dovedit, administrarea Germaniei de catre cele patru puteri a durat putin mai mult decât un an. În 1949, zonele occidentale au fost unite pentru a forma Repu¬blica Federala Germania, iar zona rusa a devenit Republica Democrata Germana.

Conform aranjamentului celor patru puteri asupra Berlinului, acest oras nu facea parte din Germania - de Est sau de Vest - ci se afla în mod oficial sub conducerea celor patru aliati învingatori în cel de-al doilea razboi mondial. Sovieticii ocupau un sector întins din partea estica a orasului, americanii aveau un sector în sud, iar britanicii si francezii îsi aveau sectoarele lor în partile de vest si de nord. Tot Berlinul era acum o insula în interiorul a ceea ce devenise Republica Democrata Germana. Cu trecerea anilor, est-germanilor si sovieticilor cele trei sectoare vestice ale Berlinului le-au aparut ca un ghimpe, o vitrina a prosperitatii în mijlocul cenusiului deprimant al blocului comunist. Cel mai important, Berlinul de Vest servea drept canal de trecere pentru acei est-germani care cautau sa emigreze în Occident: ei nu aveau decât sa ia metroul spre unul dintre sectoarele vestice ale orasului si apoi sa depuna cerere de emigrare.

În mod uimitor, în pofida statutului sau clar, de oras controlat de patru puteri, un aranjament lipsit de ambiguitate privind accesul în Berlin nu fusese niciodata negociat. Desi cele patru puteri stabilisera diferitele drumuri si coridoare aeriene care urmau a fi folosite pentru a se ajunge în Berlin, ele nu cazusera de acord în mod explicit asupra mecanismelor de trecere. În 1948, Stalin încercase sa profite de aceasta lacuna instituind blocada Berlinului pe motiv ca drumurile de acces erau în reparatie. Dupa un an de functionare a podului aerian occidental, accesul a fost restabilit, dar autoritatea legala a ramas la fel de vaga.

În anii imediat urmatori blocadei, Berlinul s-a dezvoltat, devenind un impor¬tant centru industrial, cu nevoi care, în caz de urgenta, nu ar mai fi putut fi rezol¬vate printr-un pod aerian. Desi din punct de vedere teoretic Berlinul era înca orasul celor patru puteri si Uniunea Sovietica raspundea de acces, satelitul est-german era cel care controla în realitate soselele dinspre capitala sa, Berlinul de Est. Pozitia Berlinului era prin urmare extrem de vulnerabila. Legaturile ru¬tiere, feroviare si aeriene puteau fi usor supuse unor întreruperi aparent într-atât de lipsite de importanta încât cu greu li se putea rezista prin forta, desi prin însumare ar fi putut ameninta libertatea orasului. În mod teoretic, întregul trafic militar trebuia sa se faca printr-un punct de control sovietic, dar aceasta era o fictiune; în realitate, o garda est-germana controla portile, iar câtiva ofiteri so¬vietici pierdeau vremea într-o baraca din apropiere, pentru a interveni în cazul vreunei neîntelegeri.

Nu a fost de mirare ca Hrusciov, în cautarea unui teren în care sa demonstreze o schimbare permanenta în corelatia fortelor, a decis sa exploateze vulnerabili¬tatea Berlinului. El a notat în memoriile sale: „Ca s-o spunem pe sleau, piciorul american în Europa avea o batatura dureroasa. Aceasta era Berlinul de Vest. De câte ori doream sa-i calcam pe americani pe picior si sa-i facem sa îi doara, nu aveam decât sa obstructionam comunicatiile occidentale cu orasul de pe teritoriul Republicii Democrate Germane”.

Provocarea lui Hrusciov la adresa pozitiei Occidentului în Berlin a aparut exact în momentul în care democratiile se convinsesera, o data în plus, ca secretarul general în functie era cea mai buna speranta de pace pentru ele. Chiar si un observator sceptic al scenei sovietice, precum John Foster Dulles, a raspuns discursului pronuntat de Hrusciov la cel de-al XX-lea Congres al Partidului, din februarie 1956, declarând ca ar fi perceput o „schimbare notabila” în politica sovietica. Conducatorii sovietici, a spus el, ajunsesera la concluzia ca „venise vremea sa-si modifice esential maniera de abordare a lumii necomuniste... Acum ei urmaresc realizarea obiectivelor politicii lor externe cu mai putine manifestari de intoleranta si un mai slab accent pe violenta”. În acelasi sens, în septembrie 1957, la mai putin de un an de la criza Suezului si criza din Ungaria, ambasadorul Llewellyn Thompson raporta de la Moscova ca Hrusciov „doreste cu adevarat si este aproape fortat sa realizeze o destindere în relatiile cu Occidentul”.