Managementul de criză - proces, etape, obiective

Eforturile pentru prevenirea hazardelor şi atenuare a impactului lor asupra societăţii sunt imperios necesare şi se constituie în parte integrantă a politicilor de dezvoltare durabilă şi de asigurare a securităţii globale, regionale, naţionale, comunitare şi, de ce nu, chiar individuale. Cunoaşterea şi gestionarea acestor surse de risc permit realizarea măsurilor preventive şi planificarea eficientă a măsurilor de intervenţie şi reabilitare pentru limitarea şi reducerea suferinţelor, pierderilor şi distrugerilor şi revenirea la normalitate atunci când se produc hazarde sau când activitatea social-umană le generează. În acest demers, structurile existente ale Protecţiei civile au un rol major.

Potrivit Convenţiei cadru a asistenţei de protecţie civilă adoptată de cea de-a 11-a conferinţă a OIPC de la Beijing ( 26 – 28 oct. 1998 ), “PROTECŢIA CIVILĂ înseamnă un serviciu, o structură sau orice altă activitate, cu scopul prevenirii dezastrelor şi protecţia persoanelor, proprietăţii şi protecţiei mediului împotriva dezastrelor sau altor situaţii de urgenţă”. De altfel, în mesajul prilejuit de Ziua Mondială a Protecţiei Civile, la 1 martie 2000, secretarul general al Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile (OIPC ), Sadok Znaidi, referindu-se la orientările de viitor ale acestei activităţi umanitare de mare importanţă în contextul în care ne aflăm, sublinia că ,, … întărirea structurilor de protecţie civilă nu trebuie îndreptată exclusiv spre capacităţile lor de a răspunde la situaţii de urgenţă sau celor de acţiune umanitară, cât mai ales spre capacitatea lor de a preveni aceste urgenţe “.

România este o ţară cu dispunere geografică, relief, reţea hidrografică şi regim de climă care generează un grad ridicat de vulnerabilitate la producerea unor dezastre naturale. Mediul geopolitic nu exclude nici pericolul generat de conflicte militare. Industrializarea forţată şi tehnologizarea economiei, excesive şi uneori necontrolate, generează creşterea şi mai accentuată a gradului de vulnerabilitate al activităţilor umane, bunurilor materiale, valorilor de patrimoniu şi factorilor de mediu la riscuri ( uneori voit asumate ) şi dezastre. Ca urmare, Protecţiei Civile, ca organism specializat, îi revin misiuni de mare importanţă şi dificultate.

1. Managementul de criză: concept, proces, obiective

1.1. Delimitări conceptuale

1.1.1. Situaţia de criză şi starea de criză

Acumularea accentuată a dificultăţilor şi izbucnirea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcţionarea normală a sistemului social şi declanşează puternice presiuni spre schimbare. Este momentul în care apare criza, ca manifestare a unor dificultăţi temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimând incapacitatea sa de a funcţiona în modalitatea existentă. Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale.

Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă şi consecinţe importante care ameninţă o organizaţie în scopurile ei cele mai profunde. Din cauza probabilităţii lor reduse, aceste evenimente sfidează orice interpretare şi cer un efort susţinut de înţelegere. Conform lui K.E. Weick[“Enacted Sensemaking in Crisis Situations”, în Journal of Management Studies, 1988, vol. 25, pp. 305-317, reprodus în Pugh, S. Derek (ed.), “Organization Theory. Selected Readings”, Penguin Books, London, 1997], pentru rezolvarea unei crize în curs de desfăşurare, este nevoie de acţiune ce, în mod simultan, generează materialul brut din care rezultă cunoaşterea şi care afectează însăşi desfăşurarea crizei. Există un echilibru firav între acţiune şi inacţiune: acţiunea poate avea consecinţe periculoase, însă produce cunoaştere, în timp ce inacţiunea este o cale sigură, dar generează confuzie. Crizele care afectează grupurile sociale diferă prin cauzele şi durata lor. Evident, din cauza multitudinii tipurilor de crize, raţiunea umană poate juca numai un rol limitat în desfăşurarea lor. Cu toate acestea, ele antrenează acţiunea umană ceea ce poate transforma micile deviaţii în crize majore. Acelaşi K.E. Weick susţine că acţiunile desfăşurate în sensul înţelegerii joacă un rol central în geneza crizelor şi, în consecinţă, dacă se doreşte stăpânirea şi prevenirea lor atunci trebuie înţelese.

În cazul crizelor, există patru surse importante ale acestora – la nivelul individual, la nivelul organizaţiei, la nivelul societal şi la nivelul sistemului.

1. La nivel individual, criza îşi are sursele în erorile provenite din: lipsa atitudinilor de bază (inexistenţa unor rutine prestabilite sau nerespectarea lor, lipsa atenţiei sau neglijenţa), disfuncţionalităţi ale regulilor prestabilite (greşeli ale legilor, aplicarea unor reguli/rutine la probleme false, evaluarea greşită a tipului de problemă/criză), lipsa de cunoaştere a problemelor.

2. La nivelul organizaţional, criza este declanşată de: lipsa instrumentelor pentru managementul eficient (imposibilitatea de a descoperi problema, lipsa infrastructurii de reacţie), problemele ergonomice (lipsa indicatorilor), procedurile problematice şi nesigure (lipsa responsabilităţilor, incapacitate de problematizare), problemele de informare (fragmente de informaţii ce împiedică privirea de ansamblu asupra problemei), existenţa unor scopuri şi interese în competiţie între diferitele părţi ale organizaţiei (competiţie de interese, costuri mari ale rezolvării crizei).

3. La nivel societal, recesiunea economică, instabilitatea politică, tensiunile intergrupale, degradarea mediului sunt surse ale crizei.

4. La nivelul întregului sistem, avem de-a face cu complexitatea interacţiunilor şi cu efectul domino.

NATO a convenit asupra următoarei definiţii: criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau internaţional, ce este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părţilor implicate. Specialiştii Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” consideră că spectrul crizelor, cu care se confruntă organizaţiile de securitate, include atât crizele internaţionale, cât şi pe cele cu o dimensiune pur naţională. De exemplu, primele pot include: forme de auto-apărare individuală sau colectivă (a căror importanţă a fost subliniată de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001); crize ce necesită un răspuns sau operaţii de menţinere a păcii, aşa cum s-a întâmplat în Balcani şi în Orientul Mijlociu; dezastre naturale, tehnologice şi umanitare ce afectează mai multe state. Crizele naţionale pot fi de natură politică, economică, militară, socială, de mediu, tehnologică sau chiar umanitară. De remarcat este faptul că, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, crizele reprezintă adesea o combinaţie complexă între aceste tipuri diferite.