Managementul funcției publice europene

Introducere

Prin această temă voi trata modalităţile de recrutare a funcţionarilor şi condiţiile de acces fregvent întîlnite pentru a deveni funcţionar într-un stat membru UE. Vom examina condiţiile de acces la funcţia publică în statele membre.

Diversitatea condiţiilor de acces în funcţia publică îşi găseşte în principal originea în sistemul de educaţie al statelor membre şi în dificultăţile de a compara normele lor educative.

În toate statele membre, anumite condiţii specifice provin din aptitudinile necesare pentru întărirea în cadrul funcţiei publici, în calitate de funcţionar. Unele state membre cer deţinerea anumitor diplome sau a unui traseu educativ specific pentru diferitele niveluri de ocupare. Printre altele, exigenţele vizează competenţele lingvistice, cunoaşterea drepturilor civile, obligaţii militare, limită de vîrstă, aptitudini fizice. Posturile care implică respectarea unui secret profisional necesită un control de securitate.

În cele ce urmează vom prezenta cîteva din cele mai importante repere privind funcţia publică şi funcţionarul public comunitar. Facem acest lucru pentru a cunoaşte elemente de drept comparat în materie şi- ce-i mai important- pentru a ne putea da seama cît de departe sau de aproape suntem de legislaţia comunitară din acest domeniu.

I. Noţinea de funcţie publică şi istoricul funcţionarilor

şi funcţiei publice

Funcţia administrativă constă în a asigura funcţionarea continuă a serviciilor publice administrative, care în totalitatea lor alcătuiesc Administraţia Statului.

Conform Legii Republicii Moldova cu privire la la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr. 158-XVI din 04.07.2008, funcţia publică este ansamblul atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere publică.

Funcţionarul public este persoana numită în funcţie publică conform Legii, iar totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice constituie corpul funcţionarilor publici.

Funcţionarul public: persoana care este investită în mod legal, prin act de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii publice în vederea realizării competenţei organului din structura căruia face parte funcţia respectivă.

Istoricul funcţionarilor şi funcţiei publice

Funcţionarii au fost de la început în serviciul suveranilor, apoi au trecut în serviciul statului. Dar nu există numai funcţionari ai statului. Există şi colectivităţi locale care au funcţionarii lor. Pentru a-şi recruta oamenii şi pentru a face să funcţioneze serviciile publice pot fi (şi au fost) folosite sisteme diferite. În anumite perioade istorice unele clase, sau categorii sociale, au fost destinate prin puterea tradiţiei, unor servicii publice determinate. În Anglia, nobilimea de ţară a furnizat mulţi funcţionari pentru administraţia locală, cei din familiile nobile ocupînd funcţii de administraţii mai înalte.

În Germania, nobilimea şi burghezia mijlocie formau casta înalţilor funcţionari publici sau a celor mijlocii.

În epoca feudală, funcţia publică reprezenta un mare avantaj, de aceea uneori s-a folosit procedeul tragerii la sorţ pentru ocuparea funcţiei publice. Mai tîrziu, s-a trecut la recrutarea funcţionarilor prin alegerea lor de către camerele adunărilor alese.

În general, spunem că funcţionarii sunt numiţi de executiv, deoarece acesta are sarcina de face să funcţioneze serviciile publice, în cadrul cărora funcţionarii constituie partea esenţială. Uneori, executivul are nevoie de încuviinţarea adunărilor alese. Executivul, pentru a alege funcţionarii, dispune de mai multă sau mai puţină libertate. Uneori o face promovînd favoritismul, neglijînd valoarea agenţilor.