Managementul Resurselor Umane - Continut, Functii, Obiective.

Managementul resurselor umane este un factor de creştere a competitivităţii firmei şi a economiei naţionale în ansamblu, un factor important de progres economic şi social.

Managementul resurselor umane contribuie decisiv la armonizarea intereselor indivizilor cu obiectivele firmei şi ale societăţii, la împletirea

armonioasă a raţiunilor economice cu raţiunile sociale atât în cadrul firmei, cât şi la scara comunităţii şi societăţii.

În condiţiile societăţii contemporane, ale progresului uriaş al cunoaşterii ştiinţifice, managementul resurselor umane îşi dovedeşte o dată în plus marea sa capacitate de performanţă, contribuind la micşorarea consumurilor de resurse limitate (pământ, muncă şi capital) şi poluante (combustibili fosili), la micşorarea dependenţei creşterii economice de aceste resurse limitate, la armonizarea intereselor generaţiilor prezente cu generaţiile viitoare, la crearea unor mai bune condiţii de conservare a Planetei şi a vieţii în general.

1.1. Locul şi rolul managementului resurselor umane în firmă

Într-o viziune strict microeconomică, managementul resurselor de muncă este atât o funcţie a întreprinderii, alături de funcţiile comercială, de cercetare-dezvoltare, de producţie şi financiar-contabilă, cât şi o funcţie a conducerii de ansamblu a întreprinderii, alături de funcţiile de previziune, de organizare, de comandă, de coordonare şi de control1.

Managementul resurselor umane se distinge şi se detaşează însă net de celelalte funcţii ale întreprinderii şi componente ale managementului în ansamblul său. Explicaţia rezidă din aceea că managementul resurselor umane constituie asocierea a două resurse: managerul şi managementul pe de o parte şi resursa de muncă pe de altă parte; ambele resurse au aceeaşi origine, umană, forma cea mai înaltă de organizare a materiei, a vieţii; nici o altă resursă sau asociere de resurse nu se poate compara cu asocierea pe care o reprezintă managementul resurselor umane. Observând importanţa asocierii dintre aceste două resurse, managementul şi resursa umană, un industriaş american n-a ezitat să exclame: “Luaţi-mi maşinile, clădirile, dacă vreţi, dar lăsaţi-mi personalul şi cadrele (managerii – Notă Iulia Grecu). Cu ei eu câştig banii”. Ţările care au atins un înalt nivel de dezvoltare economică (S.U.A. ş.a.) situează managementul în ansamblul său, deci inclusiv managementul resurselor umane în rândul celor mai importanţi factori de creştere economică. Şi în ţara noastră se aud tot mai frecvent voci care consideră importanţa de prim plan a managementului.

Pe acest fond general de recunoaştere a rolului managementului, literatura de specialitate de pretutindeni evidenţiează importanţa şi rolul decisiv al managementului resurselor umane.

Referindu-se la faptul că orice aspect din activitatea firmei este determinat de asigurarea competenţei, motivaţiei şi eficienţei în activitatea personalului, Rensis Likert subliniază expres că “Dintre toate sarcinile managementului, conducerea componentei umane este cea mai importantă deoarece de ea depinde cât de bine este realizat totul într-o organizaţie”. Managementul resurselor umane îşi dezvăluie lesnicios locul, rolul şi importanţa economică şi social-politică în măsura în care vom prezenta în prealabil esenţa resurselor umane, principalele caracteristici ale acestora.

Resursele de muncă sunt, înainte de toate, fiinţe vii, sunt oameni. Spre deosebire de alte fiinţe vii care îşi procură în mod instinctiv cele necesare, oamenii, deşi trăiesc şi ei sub imperiul nevoilor, al trebuinţelor, se disting de toate celelalte prin faptul că gândesc şi înţeleg că bucuria de a trăi şi de a se reproduce, implică munca, participarea alături de semenii lor, la producerea şi reproducerea bunurilor necesare vieţii. Resursele umane fac obiectul preocupării ştiinţelor economice în virtutea faptului că sunt o “resursă ca oricare alta”, indispensabilă producţiei, creşterii economice. În realitate, păstrându-ne strict în sfera economiei, a raţionamentelor acesteia, economistul recunoaşte şi acceptă faptul că resursele umane sunt o resursă distinctă şi nu una oarecare în rândul tuturor celorlalte.