Motivația Salariaților și Teoriile Motivaționale

Conţinutul şi natura motivaţiei

Termenul „motivaţie” provine din cuvântul latin „movere” şi înseamnă mişcare. Cuvântul nu este folosit cu sensul său direct, el a fost preluat pentru că acoperă cel mai bine aspectele variate ale procesului de activarea comportamentului uman. Câteva din definiţiile motivaţiei sunt:

• „... influenţele imediate asupra direcţiei, vigorii şi persistenţei unei acţiuni” (Atkinson, 1964);

• „... explică cum este iniţiat, energizat, susţinut, direcţionat, stopat un comportament şi ce fel de reacţii subiective se întâmplă în organism în timpul desfăşurării comportamentului”(Jones, 1955);

• „... procesul care guvernează alegerea de către persoane sau organisme a unei aletrnative privind activitatea voluntară” (Vroom, 1964);

• „... motivaţia este determinată de relaţiile dintre variabilele independente / dependente care explică direcţia, amplitudinea şi persistenţa unui comportament individual, menţinând constante efectele asupra aptitudinii, îndrumării şi înţelegerii sarcinilor şi constrângerilor care operează în mediu” (Campbell &Pritchard, 1976).

Aceste definiţii au trei elemente comune care pot fi considerate în definirea fenomenului de motivare:

a) energizarea comportamentului;

b) direcţionarea sau orientarea comportamentului;

c) menţinerea şi susţinerea comportamentului.

Cele trei componente reprezintă factori importanţi în înţelegerea comportamentului uman la locul de muncă. Primul este o conceptualizare a forţelor energizante prin care indivizii sunt „conduşi” să se comporte într-un anumit mod şi a forţelor mediului care „bombardează” continuu acest mod. Al doilea defineşte orientarea comportamentului spre un obiectiv, spre ceva anume. Al treilea conţine sistemul de orientare şi consideră acele forţe ale individului şi mediului care oferă feedback-ul capabil să refacă intensitatea şi direcţia acţiunii. Aceste componente apar permanent în teoriile şi cercetările legate de motivaţie şi comportament.

Motivaţia reprezintă, deci, suma forţelor, energiilor interne şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul spre un scop; acesta, odată atins, va determina satisfacerea unei necesităţi. Între motivaţie şi performanţă există o relaţie de condiţionare reciprocă.

Referitor la definiţia motivaţiei, se impun câteva precizări:

• Condiţiile interne care au rolul principal în motivare nu pot fi observate şi nu pot fi izolate atunci când se analizează un comportament. Motive precum foamea, securitatea sau recunoaşterea nu se pot vedea. Ceea ce se poate observa sunt doar comportamentele rezultante ale acestor nevoi interne. În general, suntem capabili să facem anumite presupuneri în legătură cu motivele şi de aceea se impune o crestere a exactităţii concluziilor ce vizează oamenii şi situaţiile analizate.

• Multe dintre aspectele privind motivaţia, implică construirea unor modele şi utilizarea unor termeni specifici, ce descriu procese neobservabile. Analizele au la bază particularităţile individului, observaţiile output-ului comportamental şi ipoteze asupra iniţierii lui.

• Rezultatul unei motivaţii este întotdeauna acţiunea. Oamenii răspund la nevoile lor interne prin activităţi ce vizează atingerea obiectivelor pe care ei le cred generatoare de satisfacţii.

• Comportamentul nu se poate confunda cu motivaţia. Motivaţia este un factor important în determinarea comportamentului, dar nu este singurul. Influenţele sunt şi de natură biologică, socială, culturală, organizaţională şi psihologică.

Factorii individuali (nevoi, aptitudini, interese, comportamente) şi organizaţionali (sistemul de salarizare, grupul de muncă, sistemul de comunicare, feedback) interacţionează, afectând nivelul comportamentului motivat. Acesta din urmă este supus principiului homeostazic ce determină capacitatea noastră de adaptare la diferite situaţii. Satisfacerea nevoilor determină o echilibrare fizică, psihică, spirituală. Dar acest echilibru este fragil şi pasager; o altă nevoie apare imediat după ce procedura a fost satisfăcută, determinând un nou dezechilibru ce-l va face pe individ să se remotiveze. Managerul, în funcţie de reacţia sa la consecinţele comportamentului, poate sau nu să influenţeze satisfacţia şi implicit performanţa în muncă.

Lucrările de specialitate studiază teoriile motivaţionale în vederea evidenţierii avantajelor şi dezavantajelor pe care le-ar crea eventuala lor abordare în strategiile firmelor. Există teorii care examinează factorii organizaţionali şi teorii care au la bază factorii individuali. Teoriile mai recente combină cele două tipuri de factori în explicarea comportamentului. Ele nu oferă reţeta ideală pentru motivarea personalului unei firme, darexplică trăsăturile fiecărui tip de motivare posibil de aplicat. Misiunea managerului este de a arăta în ce context atingerea obiectivelor firmei înseamnă şi satisfacerea nevoilor personale. Motivarea muncii unui individ înseamnă certitudinea că el va obţine, executând o muncă în condiţii date, elemente ce-i vor satisface propriile nevoi la un moment dat.

Astfel, este evidentă influenţa sistemului de valori asupra motivaţiei. Aceasta va da semnificaţie precisă consecinţelor comportamentelor noastre şi va influenţa gradul de libertate a individului de a adera la valori. Este o posibilă explicaţie a diferenţelor dintre motivaţia managerială de tip american, european şi japonez. Când ne punem întrebarea de ce un angajat munceşte mai mult decât altul în aceleaşi condiţii de dotare şi de recompensă, ne gândim că diferenţa de productivitate are la bază diferenţa dintre oameni, reflectată de factori individuali. De altfel, există două tipuri de factori care determină motivaţia angajatului firmei în obţinerea performanţei:

• factori interni sau individuali (percepţia sarcinilor, atitudini, nevoi, interese, comportamente, sistemul de valori);

• factori externi sau organizaţionali (sistemul de salarizare, precizarea sarcinilor, grupul de muncă, sistemul de control-supraveghere, comunicarea, feedback-ul, timpul liber).