Noțiuni generale din teoria sistemelor

Noţinui generale de teoria sistemelor

Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea proceselor sociale din diverse instituţii, sporesc eficienţa activităţii de conducere, şi totodată de asistenţă socială. În general, pentru ca un sistem să îşi atingă eficient scopul pentru care a fost construit, acesta trebuie să fie gestionabil nu numai sub aspect funcţional, ci şi sub aspect structural şi informaţional.

De-a lungul timpului noţiunea de sistem a cunoscut multe definiţii, însă, oprindu-ne asupra unei definiţii concise, dar reprezentativă, putem privi sistemul ca pe „o totalitate de elemente sau părţi componente, care se află în stare de interdependenţă şi sunt legate reciproc”.

Atunci când vorbim de informatică socială, trebuie să luăm în discuţie şi conceptele de sistem gestionabil şi organizat. Astfel, înţelegem prin sistem gestionabil şi organizat o formaţiune dinamică, integră, organizată pe baze sistemice, care constă din totalitatea unor componente necesare „producţiei”, acţiunea orientată a cărora asigură noi calităţi şi proprietăţi integrate, ce nu sunt proprii pentru fiecare din aceste componente luate aparte.

Componentele sistemului dispun de caracteristici individuale şi de o anumită complexitate. Conform criteriului structural-funcţional al divizării ulterioare, pot fi numite două tipuri de componente: subsisteme şi elemente.

Subsistemele sunt componente ale sistemului, compuse la rândul lor din părţi ce posedă o anumită independenţă şi execută anumite funcţii, condiţionate de locul şi rolul lor în structura componentelor respective. Prin elemente s-a convenit a fi înţelese componentele sistemului care nu pot fi divizate în părţi, fără a li se pierde certitudinea calitativă, adică ele sunt unităţi structurale indivizibile în condiţiile existenţei sistemului dat.

Funcţionarea sistemului de asistenţă socială (din majoritatea instituţiilor, în cadrul cărora se oferă astfel de servicii) reprezintă un proces dinamic, în care roluri importante au, pe de o parte, construcţia sistemului, de care depinde şi caracterul interacţiunii dintre elementele sale; iar pe de altă parte - acţionarea asupra acestor elemente prin modalităţile cu ajutorul cărora se obţine cel mai înalt rezultat în executarea funcţiei-scop a sistemului. Aceste două aspecte ale funcţionării sistemului îşi au expresia în procesele de organizare şi de conducere.

Pe lângă noţiunea de sistem, în practica asigurării serviciilor de asistenţă socială există şi noţiunea de organizaţie, de exemplu, organizaţia sistemului sau sistemul organizat.

În explicarea noţiunii de organizaţie trebuie pornit de la premisă elementară a oricărui sistem: organizarea lui este reglementarea elementelor sale constitutive. O altă trăsătură a organizaţiei este ierarhia, adică relaţiile de cosubordonare dintre componentele sau verigile sistemului. Deoarece elementele ei execută funcţii diverse, între ele, fireşte, există o anumită cosubordonare care poate avea diferite niveluri. Prin urmare, cosubordonarea, tipul şi forma ei constituie o condiţie necesară pentru funcţionarea sistemului.

În practică, noţiunea de sistem este în strânsă legătură cu termenul a organiza, ce poate fi definit sintetic ca a face ordine. În raport cu sistemele gestionabile, noţiunea de organizare se utilizează în cel puţin trei sensuri-scop: în raport cu sistemul în întregime şi cu părţile sale componente (subiectul dirijării, obiectul dirijării şi blocul reglementării ştiinţifice); în raport cu procesul – funcţionarea, reglementarea, starea obiectului etc.; în raport cu funcţia – organizarea activităţii persoanei sau a organului de conducere în ce priveşte reglementarea, coordonarea, stabilirea, crearea şi funcţionarea raţională a întregului sistem etc.

Prin organizarea sistemului trebuie înţeleasă reglementarea elementelor sale constitutive, spre deosebire de starea sau poziţia lor haotică. Însă, pentru un sistem gestionabil simpla reglementare este insuficientă. Numai atunci când ordinea şi funcţia elementelor vor fi condiţionate de obiective vom putea vorbi de un sistem organizat.

Sistemul, organizarea şi conducerea sunt ca o orchestră cu dirijor. Nu este neapărată nevoie să fii muzician ca să observi cum interacţionează orchestra şi dirijorul. Ceva asemănător se întâmplă şi în conducere – un sistem bine pus la punct funcţionează conform comenzilor de dirijare.

Organizarea sistemului implică rezolvarea a şase sarcini:

1. Alegerea componentelor necesare pentru funcţionarea sa.

2. Determinarea şi întărirea legăturilor funcţionale dintre aceste componente, adică a interacţiunii lor.

3. Determinarea structurii interioare.

4. Dinamizarea activităţii sistemului, de exemplu, pe baza cunoştinţelor, metodelor, instalaţiilor noi sau a reorganizării funcţiilor şi structurilor.

5. Stabilirea unor interacţiuni exterioare şi a unei comunicări avantajoase atât pe verticală, cât şi pe orizontală.

6. Generalizarea experienţei de lucru acumulate şi folosirea ei mai eficientă în condiţiile noi de funcţionare a sistemului.

Însuşirile sistemelor

Principalele însuşiri ale unui sistem sunt:

- integralitatea: sistemul prezintă caracteristici specifice, care sunt conferite de interacţiunile dintre elemente şi care sunt altele decât suma caracteristicilor elementelor componente. Unele dintre aceste caracteristici sunt integral noi, altele provin din potenţarea reciprocă a caracteristicilor

părţilor (sinergism).

- autostabilizarea: proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare, prin adaptare faţă de perturbaţii exterioare. De fapt, autostabilizarea nu este o proprietate a tuturor sistemelor. Sub aspectul autostabilizării ele se împart în:

- sisteme cu reacţie negativă, cele ce se opun schimbării şi care prezintă autostabilizare;

- sisteme cu reacţie pozitivă, care prezintă tendinţa de a amplifica efectul perturbaţiei;

- autoorganizarea: proprietatea sistemului de a-şi crea, în situaţii noi, structuri stabile bine adaptate noii situaţii. Există însă întotdeauna un "prag" al valorii perturbaţiei, peste care autostabilizarea şi autoorganizarea nu se mai manifestă. Sistemul fie că se distruge fie că evoluează spre o altă stare, care la rândul său se poate autostabiliza şi organiza, dar care este total diferită de cea de la care s-a plecat.

- ierarhizarea: orice sistem este parte a unui sistem mai mare, în cadrul căruia funcţionează ca un subsistem; de asemenea părţile componente ale sistemului (subsistemele sale) au şi ele structură sistemică, putând fi tratate ca sisteme independente, mai mici. Operaţia de ierarhizare poate fi continuată aproape oricât de mult în sus, şi de asemenea în jos. Desigur că în practică ierarhizarea funcţionează doar până la nivelul semnificativ în cazul studiului de efectuat.

- caracterul istoric. Structura şi organizarea sistemului nu pot explica relaţionarea acestuia la condiţiile dintr-un moment dat. Ele sunt rezultatul unor acumulări şi transformări, astfel încât înţelegerea lor deplină se poate realiza numai în măsura în care sunt cunoscute evenimente din trecutul sistemului. De exemplu, structura pe specii într-o biocenoză nu reflectă numai condiţionarea actuală a biotopului; ea este şi o expresie a situaţiilor în care componentele abiotice erau diferite, cu atât mai mult cu cât ele se transformă permanent în prezenţa vieţii.

- caracterul informaţional. Rezultă din rolul pe care comunicarea îl are în menţinerea constantă a parametrilor care descriu sistemele vii (transmitere orizontală), dar şi în însăşi continuitatea vieţii, dat fiind durata finită a existenţei fiecărui organism (transmitere verticală). În primul caz, între diferite populaţii, indivizi, între acestea şi mediul abiotic circulă mesaje codificate foarte diferit, care permit realizarea conexiunilor directe dar şi a celor inverse, necesare pentru autoreglare.

- echilibrul dinamic. Este o stare independentă de variabila timp, în menţinerea căreia este obligatorie desfăşurarea concomitentă şi cu intensităţi constante a intrărilor şi ieşirilor de materie, respectiv a proceselor de producţie şi consum.

- homeostazia, rezilienţa sau stabilitatea. Este însuşirea sistemelor vii, care este dată de capacitatea acestora de a-şi menţine parametri la un nivel oscilant în jurul unei stări staţionare (de echilibru) în condiţiile unui mediu schimbător, care tinde să le dezorganizeze.