Perfecționarea exercițiului funcției antrenare-motivare

Introducere

Funcţia de antrenare este o funcţie importantă a managementului care influenţează toate celelalte funcţii, cu o intensitate relativ ridicată.

Antrenarea reprezintă ansamblul acţiunilor managerilor de la diferite niveluri ierarhice ce urmăresc influenţarea membrilor organizaţiei în participarea eficientă a acestora la realizarea obiectivelor ei.

Fiecare organizaţie are un scop bine definit şi obiective ce exprimă în formă cuantificată scopul. Membrii organizaţiei au şi ei scopuri şi obiective proprii, care nu coincid cu cele ale organizaţiei.

Sarcina managerilor în îndeplinirea funcţiei de antrenare este de a-i determina pe membrii organizaţiei să înţeleagă că, utilizându-şi cât mai bine propriul potenţial, pot să-şi îndeplinească obiectivele lor şi în acelaşi timp să contribuie la realizarea obiectivelor organizaţiei. Participarea reprezintă implicarea unei anumite persoane într-o acţiune oarecare. Participarea poate fi privită sub două aspecte: pragmatic şi ideologic.

Este necesară abordarea pragmatică a participării, adică privind acţiunea, succesul practic, utilitatea, pentru motivul că managerii din cadrul organizaţiilor se găsesc în faţa a numeroase probleme care impun adaptarea firmei la mediu ambiant. Atât în schimbările reactive (de adaptare la mediul ambiant) cât şi în celelalte tipuri de schimbări organizaţionale, succesul acestor acţiuni este într-o mai mare măsură asigurat, dacă managerii oferă condiţii unui număr mare de angajaţi afectaţi de schimbare să participe la elaborarea strategiei de implementare a acestora şi apoi la punerea în practică a ei.

Abordarea ideologică privind ideile şi concepţiile care exprimă relaţiile interumane, este necesară deoarece, la acest nivel trebuie acţionat în scopul reducerii rezistenţei la schimbare pe care oamenii o exercită la nivelul organizaţiilor.

O tendinţă actuală înregistrată la nivelul organizaţiilor este creşterea importanţei managementului participativ. În două direcţii se poate realiza extinderea participării membrilor unei organizaţii la managerizarea ei:

• mărirea numărului de participanţi (calea extensivă);

• deschiderea accesului la procesul decizional (calea intensivă)

În acelaşi timp, este necesar ca managerii să ţină seama de limitele participării prin reprezentanţi, urmărind efectul pozitiv al participării asupra activităţii firmei şi a motivării salariaţilor.

Managerii trebuie să asigure un raport eficace între nivelul de aplicare a principiului participării şi costul acesteia, adică să stabilească limita optimă a extinderii participării.

În cadrul unei organizaţii, prin motivaţie se înţelege procesul prin care, managerii orientează şi focalizează energiile creatoare ale personalului din subordine, în direcţia utilizării cu maxim de eficienţă economică a resurselor de care dispune organizaţia.

Gary Johns în “Comportament organizaţional” (1998) defineşte motivaţia ca fiind măsura în care un efort persistent este dirijat pentru realizarea unui scop.

Primul aspect al motivaţiei este forţa comportamentului faţă de muncă al angajatului sau cantitatea de efort pe care o depune acesta în timpul muncii.

A doua caracteristică a motivaţiei este perseverenţa pe care o manifestă angajaţii când muncesc.

Efortul şi perseverenţa se referă în principal la cantitatea de muncă depusă de un angajat. Dar, la fel de importanţă este calitatea muncii angajatului. Astfel, a treia caracteristică a motivaţiei este direcţia comportamentului legat de muncă al angajatului. Altfel spus, îşi dirijează angajaţii efortul perseverent în direcţia generării de eficienţă pentru organizaţie? Evident că răspunsul la această întrebare trebuie să fie unul pozitiv. Motivaţie înseamnă să lucrezi inteligent, nu numai să lucrezi din greu.

Orice comportament motivat are anumite obiective spre care este dirijat. Desigur, angajaţii motivaţi vor acţiona spre realizarea obiectivelor organizaţiei.

Capitolul I

Functia de antrenare-motivatie

Exercitarea funcţiei de antrenare-motivaţie presupune atragerea personalului la realizarea obiectivelor unităţii. Cât de importantă este această funcţie se relevă din faptul că, aşa după cum este cunoscut, în general, fără participarea forţei de muncă atingerea obiectivelor prestabilite este practic imposibilă.

Pe bună dreptate se apreciază că se poate formula următoarea întrebare “de ce oamenii participă la activitatea unei unităţi, indiferent care este aceasta?” Mai mult poate fi privită participarea ca o iniţiativă proprie sau ca o bunăvoinţă din partea componenţilor unităţii? Desigur că, lucrurile nu se prezintă chiar potrivit celor afirmate, chiar dacă cineva a adresat, în acel mod, la o unitate. Simplul fapt că cineva este component al unei unităţi economice nu presupune, în mod reflex, aportul sau participarea la atingerea scopului acesteia. Înseamnă că procesul de participare la ceea ce urmăreşte unitatea economică este determinat de alţi factori, sunt deci alte resorturi care pun individul în “mişcare”.