Perfecționarea managementului în învățământul superior

Învăţământul superior suportă o mare responsabilitate prin faptul că experienţa şi activitatea unei universităţi nu perpetuează o stare de lucruri deja existentă, ci sunt factori importanţi ai dezvoltării. Educaţia universitară va juca rolul de motor al noii economii deoarece reorganizarea societăţii în care trăim transformă modul în care se predă, modalităţole de evaluare şi de apreciere a rezultatelor, relaţiile dintre educator şi educat.

Managementul educaţional constă în conducerea ştiinţifică şi operaţională a sistemului de învăţământ şi a instituţilor şcolare. În contextul actual reprezintă un domeniu ştiinţific de graniţă deoarece oferă ştiinţelor educaţiei perspectiva managerială pe care contextul economico-social actual o impune, dar şi un instrument util managerilor, în fapt tuturor cadrelor didactice, al căror ror în societatea actuală a crescut.

Modernizarea managementului în învăţământul superior românesc trebuie să satisfacă cerinţele unei societăţi a cunoaşterii în condiţile unei pieţe competitive economice şi ale unei societăţi bazate pe valori democratice europene.

Sistemul universitar românesc a reacţionat în prezent în raport cu cerinţele impuse de standardele europene şi internaţionale.

În calitate de ţară semnatară a documentelor Bologna, România s-a angajat, încă de la demararea acestui proces, în anul 1999, să se alăture celorlalte ţări europene în efortul comun de creare a unei Arii Europene a Învăţământului Superior şi a Cercetării.

În cadrul “Declaraţiei de la Bologna” în 1999, România se angajează să includă obiectivele stabilite în priorităţile învăţământului superior până în 2010. Printre obiectivele vizate în acest acord pot fi enumerate:

• Adoptarea unui sistem de diplome comparabile si implementarea anexei administrative la diploma (Diploma Supplement);

• Crearea unei arhitecturi comune a invatamintului superior axata pe 3 cicluri universitare;

• Implementarea unui sistem de credite de studii transferabile – ECTS;

• Asigurarea calitatii invatamintului superior;

• Promovarea dimensiunii europene în invatamintul superior universitar punându-se accentul pe cooperarea între universităţi, pe participarea la proiecte comune;

• Promovarea mobilitatii studentilor si a cadrelor didactic;

• Dezvoltarea curriculară pe baza unor criterii şi metodologii comparabile cu cele din Uniunea Europeană;

• Promovarea dimensiunii europene .

Pentru realizarea reformei este necesară nu numai o politică coerentă şi activă, dar şi mecanisme instituţionale de coordonare, organizare şi evaluare, convergente cu autonomia universitară.

Elementul cheie al strategiei învăţământului superior îl constituie modernizarea managementului atât la nivel naţional, cât şi la nivel instituţional.

Sistemul managerial al învăţământului superior în momentul actual se compune din autonomia universitară şi managementul la nivel naţional.

Autonomia universitară poate fi definită ca un cadru legal în care comunitatea academică (profesorii, cercetătorii şi studenţii) îşi exercită libertăţile academice asociate predării, învăţării, evaluării, cercetării, producerii şi transmiterii cunoştinţelor, în condiţii de autoconducere.

Autonomia universitară este necesar să fie concepută în aşa fel, încât să nu devină o frână în promovarea strategiilor naţionale de dezvoltare şi integrare europeană a învăţământului şi de asigurare a calităţii acestuia.

Autonomia universitară vizează domeniile conducerii, structurării şi funcţionării instituţiei, ale activităţii didactice şi de cercetare, ale administrării şi ale finanţării.

Autonomia universitară trebuie interpretată nu numai ca autonomie a instituţiilor de învăţământ superior, ci şi ca autonomie a sistemului universitar în ansamblu.

La nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului prin alegerea reprezentanţilor instituţiei în organismele profesionale

Managementul la nivel naţional presupune: adoptarea politicii educaţionale la nivel de sistem, acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi a programelor de studii, evaluarea academică continuă a instituţiilor de învăţământ superior, recunoaşterea calificărilor şi diplomelor, finanţarea învăţământului superior şi a cercetării ştiinţifice.

Conducerea sistemului de învăţământ superior va îmbina astfel cele două forme de management într-un mod eficient.

Deasemenea modernizarea curriculei învăţământului superior în contextul Procesului Bologna prin importanţa şi semnificaţia sa este o problemă naţională. Modernizarea curriculei este determinată de factori sociali, economici, politici, educaţionali şi reflectă relaţiile dintre instituţiile de învăţământ superior, societate şi piaţa muncii.