Personalitatea și Stiluri de Management

1. Personalitatea

Definirea conceptului de personalitate a constituit preocuparea unui număr mare de psihologi, în dicţionarele de specialiate fiind definită ca “organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective, conative(ale activităţii), fiziologice şi morfologice ale individului”

Pentru a cunoaşte personalitatea individului, este necesară cunoaşterea trăsăturilor caracteristice, a modului în care sunt organizate, precum si structura acestora.Dată fiind complexitatea structurală a personalităţii, este necesară cunoaşterea categoriilor de bază ale trăsăturilor personalitităţii, respectiv temperamentul, aptitudinile si caracterul.

1.1. Temperamentul

Reprezintă latura formală, dinamică a personalităţii cu influenţă semnificativa asupra caracterului.

În funcţie de particularităţile sistemului nervos, tipurile de temperament sunt:

• Sanguin-vioi, mobil, sociabil, uşor adaptabil la schimbări

• Flegmatic - calm, echilibrat, foarte rar distrat, capacitate mare de concetrare;

• Coleric - neliniştit, se lasă uşor cuprins de furie, sentimente puternice şi durabile, inegal în manifestări;

• Melancolic - închis în sine, rezistenţă redusă la stres dar are foare multă răbdare şi este meticulos

1.2. Aptitudini

Însuşiri psihice care reprezintă particularităţile individuale.

Clasificate de specialişti astfel:

• Aptitudini generale – inteligenţa, memoria, spiritul de observaţie şi atenţia;

• Aptitudini speciale – tehnice, psihomotorii, senzoriale, specifice de organizare şi conducere.

1.3. Caracterul

Reprezintă totalitatea trăsăturilor esenţiale şi specifice.

După modul în care individul interacţionează cu mediul extern se disting 2 trăsături de bază :

• Introvertitul – nu reţine din mediul înconjurător decât ceea ce îl priveşte pe el însuşi(elemente legate exclusiv de ceea ce simte şi gândeşte el).Este predispus la meditaţii, este solitar, are o gândire abstractă şi aptitudini orientate spre matematică şi ştiinţe exacte;

• Extravertitul – consideră lumea exterioară ca fiind cel mai important mijloc de cunoaştere a lui însuşi şi a celor din jurul lui. Este sociabil, are o gândire concretă şi realistă, având aptitudini orientate spre ştiinţe naturale şi activităţile sociale.

În concluzie, structura personalitaţii se bazează pe interacţiunea dintre structura înnăscută şi cea dobânditâ prin influenţele externe, factorul cel mai important în formarea personalităţii fiind în mod cert societatea.

2.Stiluri de management

Stilul de management este modalitatea prin care un manager înţelege să îşi exercite atribuţiile ce-i revin în planificarea, organizarea, coordonarea, motivarea şi controlul în munca zilnică pe care o desfăşoară cu ceilalţi; el devine vizibil mai ales prin atitudinea faţă de subordonaţi; stilul reflectă elemente ce derivă din tipul său de personalitate, din modul de a gândi/acţiona.

2.1.Clasificări ale stilurilor de management

În literatura de specialitate sunt numeroase criterii de grupare a stilurilor de management, dar acestea au o serie de elemente comune, care se refer ă la faptul că, între limitele extreme existente potrivit fiecărui criteriu se regăsesc o mulţime de stiluri. Cel mai des sunt întâlnite următoarele criterii de clasificare a stilurilor de management: atitudinea faţă de responsabilităţi; autoritatea exercitată de către conducător; preocuparea pentru oameni; preocupare pentru producţie; preocupare pentru oameni şi eficienţă; tipul de motivare, caracteristicile comunicării, natura coo perării; modul de adoptare a deciziilor şi alte dimensiuni.

În continuare, sunt prezentare trei criterii de clasificare a stilului managerial care sunt apreciate ca fiind mai semnificative.

În funcţie de atitudinea faţă de responsabilitate, stilurile de management sunt grupate în trei categorii: repulsiv, dominant şi indiferent.

Stilul repulsiv corespunde persoanelor care refuză promovarea în sistemul de management şi, în mod deosebit, ocuparea posturilor aflate în eşalonul superior, manifestă un respect exagerat faţă de independenţa celorlalţi, prezintă complexe de inferioritate, etc. Dacă o persoană cu o astfel de atitudine faţă de responsabilitate ocupă, prin forţa împrejurărilor, un post în sistemul de management, în situa ţii extreme adoptă decizii puţin eficiente.

Stilul dominant încadrează managerii caracterizaţi printr-un comportament orientat spre dobândirea posturilor aflate în eşalonul superior al sistemului de management. Persoanele cu acest stil de management sunt dinamice, dar generează un climat caracterizat prin tensiuni şi conflicte între subordonaţi. Aceştia au un grad ridicat de încredere în sine şi convingerea fermă că posturile respective le "revin de drept", numai ei sunt apţi şi datori să ducă la îndeplinire atribuţiile circumscrise postului. Tendinţa dominantă a acestora este de a impune propria opinie în procesul de adoptare a deciziilor.

În cazul unor eşecuri, caută explicaţii exterioare propriei persoane, plasând întreaga răspundere sau în bună parte pe seama colaboratorilor. La aceste persoane gradul de autoevaluare obiectiv ă a activităţii este redus, au puţine preocupări pentru a-şi perfecţiona stilul de management. Aspectele pozitive ale practic ării unui astfel de stil de management se referă la rezultatele mai bune obţinute în situaţii de incertitudine, datorită perseverenţei în dobândirea scopurilor propuse.

Stilul indiferent(laisser-faire) se caracterizează prin lipsa de interes a persoanei faţă de propria evoluţie în ierarhia sistemului de management din unitatea economică. Persoanele cu o asemenea atitudine faţă de responsabilitate, promovate în posturi din sistemul de management, au toate şansele să desfăşoare o activitate eficientă. În general, activitatea lor se caracterizează prin pondere şi stăruinţă de a se adapta noii situaţii, exercitarea funcţiilor managementului se realizează cu aceleaşi interes ca şi sarcinile avute când ocupa un post de execuţie. Ei se caracterizează printr-un grad ridicat de autocunoaştere, având posibilitatea de a-şi evalua corect rezultatele activităţii sale, deci, are preocupări pentru autoperfecţionare. Activitatea sa în planul relaţiilor interumane este de natură să creeze un climat de muncă favorabil, iar în ansamblul său desfăşoară o activitate eficientă.