Planificarea Strategică a Resurselor Umane și Modul de Evaluare a Performanțelor și Satisfacției în Muncă

1. INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT ŞI MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE

1.1. Elemente fundamentale

Operaţionalizarea elementelor ştiinţifice nu este posibilă fără punerea în valoare a celei mai importante resurse, singura cu efect creator şi inovator, resursa umană. Creând această posibilitate managementul devine o artă ce constă în măiestria managerului de a aplica la realităţile diferitelor sisteme, cu rezultate bune, în condiţii de eficienţă, cunoştinţele ştiinţifice. Deşi este o ştiinţă de sinteză, caracterul său economic decurgând din însăşi menirea sa, aceea de creştere a eficienţei economice, managementul are şi un caracter multidisciplinar, determinat de încadrarea a unor categorii şi metode sociologice, matematice, psihologice, statistice, juridice, etc. În timp se manifestă o tendinţă de amplificare a acestei caracteristici ca urmare a fundamentării ştiinţifice a managementului pe o concepţie sistemică în condiţiile dezvoltării rapide a numeroaselor ştiinţe şi a schimbărilor de mediu organizaţional.

Există numeroase abordări ale conceptului de management şi s-a acceptat, în literatura de specialitate o definire complexă, generală, şi anume: managementul este procesul de planificare strategică, organizare, motivare, antrenare şi control-evaluare a eforturilor membrilor unei organizaţii şi utilizarea celorlalte resurse aflate la dispoziţie pentru realizarea obiectivelor anticipat stabilite.

În orice sistem uman, inclusiv în cadrul unor organizaţii, procesele de muncă se divizează în procese de execuţie şi procese de management. Procesele de execuţie sunt acelea în cadrul cărora factorul uman acţionează în mod direct sau prin intermediul anumitor mijloace asupra unor obiecte ale muncii. Procesele de management se caracterizează, în general, prin acţiunea unei minorităţi a factorului uman asupra majorităţii celeilalte părţi în scopul realizării obiectivelor organizaţiei, acţiune exercitată prin planificare, organizare, antrenare-motivare, control-evaluare şi decizie care, de fapt, constituie funcţiile managementului.

Relaţiile de management se definesc ca raportul care se stabileşte între componenţii unei organizaţii şi între aceştia şi componenţii altor sisteme în procesele de previziune, organizare, antrenare şi control-evaluare. Din analiza acestor relaţii rezultă tripla determinare a acestora: socio-economică, tehnico-materială, umană.

Determinarea socio-economică rezidă în dependenţa relaţiilor de management de natura şi modalităţile de existenţă ale proprietăţii asupra mijloacelor.

Determinarea tehnico-materială constă în dependenţa trăsăturilor manageriale de caracteristicile obiectelor muncii şi mijloacele de muncă ce constituie suportul tehnico-material al încadrării organizaţiilor în ramuri şi subramuri.

Determinarea umană rezidă în influenţa componenţei colectivităţii şi culturii organizaţionale asupra relaţiilor de management.

Principalele variabile care influenţează relaţiile de management sunt:

• natura proprietăţii organizaţiei;

• categoria organizaţiei;

• dimensiunea organizaţiei;

• complexitatea activităţii;

• caracteristicile proceselor tehnologice;

• gradul de automatizare a tratării informaţiilor;

• dispersia teritorială a subdiviziunilor;

• concepţia managerilor asupra managementului entităţii;

• legislaţia;

• potenţialul uman, etc.

Procesele de management împreună cu relaţiile de management constituie obiectul de studiu al managementului ca ştiinţă, artă, stare de spirit. Nevoia de management a fost motivată de:

• transformările rapide ale economiei;

• necesitatea creării şi menţinerii unor structuri prin care organizaţia să-şi îndeplinească funcţia sa economică, referitoare la producţia şi distribuţia bunurilor;

• aspiraţia la un nivel sau mod de civilizaţie de a trăi şi munci dar şi la realizarea scopurilor societăţii;

• dependenţa omenirii de acumulările trecute pentru a asigura o bază solidă de cunoştinţe pentru viitor;

• necesitatea coordonării eforturilor diferitelor indiviziuni care compun o entitate pentru atingerea scopurilor şi realizarea obiectivelor propuse;

• eficienţa şi eficacitatea ca şi concepte care stau la baza performanţelor unei organizaţii şi care oglindesc munca managerilor.

1.2. Apariţia unor concepte derivate de management.

Managementul resurselor umane

Evoluţia înregistrată în cadrul proprietăţii private, ritmul rapid al înnoirii în tehnică şi tehnologie, creşterea nivelului de cultură, pregătirea profesională a salariaţilor, schimbarea poziţiei lor sociale sunt elemente care pun în evidenţă necesitatea promovării mai multor forme de management. Concomitent cu accentuarea caracterului naţional şi sectorial al managementului creşte şi universalitatea acestuia.

În funcţie de specificul domeniului s-au impus adaptări şi transformări de concepte, metode, tehnici şi instrumente manageriale din domeniul activităţii industriale unde a apărut şi s-a dezvoltat managementul ştiinţific. Vorbim de management bancar, financiar, al serviciilor publice, al resurselor umane.

Managementul modern al organizaţiilor îmbracă forma managementului operaţional şi strategic, formă manifestată în domeniile prioritare ale managementului actual:

• managementul resurselor umane;

• management participativ;

• management financiar;

• managementul calităţii totale;

• managementul schimbărilor.

Schimbările însemnate vizând, în primul rând, maniera în care acestea se propagă la toate nivelele şi în toate domeniile vieţii sociale şi în al doilea rând metodele, tehnicile şi instrumentele de acţiune au determinat dezvoltarea în timp a acestor forme de management ca domenii de sine-stătătoare.

Echilibrul dinamic al unei organizaţii condiţionează funcţionarea şi dezvoltarea sa profitabilă numai în împrejurările conceperii sistemice a acesteia care implică, de fapt, abordarea resurselor umane în strânsă interdependenţă cu celelalte resurse: materiale, financiare, informaţionale.

Principalele elemente care determină importanţa primordială a resurselor umane la nivelul organizaţiei sunt următoarele:

• forţa de muncă este singura creatoare de valoare de întrebuinţare;

• resursa umană este singura creatoare nu numai sub aspect economic ci şi spiritual, ştiinţific;

• eficacitatea şi eficienţa utilizării resurselor materiale, financiare, informaţionale depind într-o măsură hotărâtoare de resursele umane.