Politici fiscale ale României în perioada 1990-2005

Considerente teoretice

Functiile politicii financiar-bugetare

Componenta principala a politicii financiare o reprezinta politica fiscala. Conform specialistilor în domeniu, se considera ca politica fiscala cuprinde „ansamblul deciziilor de natura fiscala luate de factorul decident public în scopul asigurarii resurselor financiare destinate finantarii nevoilor publice si al realizarii unor finalitati de natura economico-sociala”.

De asemenea, exista specialisti care considera ca, în sens larg, politica fiscala „se constituie în cadrul activitatii autoritatii publice de percepere si utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public si furnizarii de servicii si bunuri publice. Prin politica fiscala se stabilesc volumul si provenienta resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmeaza a fi utilizate, obiectivele urmarite, precum si mijloacele de realizare a acestora”.

Exista si specialisti care au scos în evidenta faptul ca în continutul politicii fiscale trebuie sa se faca referire si la cheltuielile publice, considerându-se ca „problematica politicii fiscale nu se rezuma numai la optiunile asupra procurarii resurselor financiare la dispozitia statului, ci si la cheltuielile pe care le au în vedere autoritatile publice”.

Economistii americani Richard si Peggy Musgrave afirmau ca politica financiar-bugetara îndeplineste trei functii importante:

- functia de alocare, prin care serviciile cu caracter special sunt distribuite prin intermediul autoritatilor publice ce asigura satisfacerea unor nevoi sociale (cultura, învatamânt, justitie, aparare nationala);

- functia de distribuire, realizata prin impozite si cheltuieli publice, devine necesara în masura în care distribuirea veniturilor si averii între persoanele fizice si juridice (influentate de modul de repartizare a factorilor de productie si a formelor de proprietate) nu este în concordanta cu necesitatile si justitia sociala;

- functia de stabilizare, prin care se urmareste atingerea unui grad înalt de ocupare a fortei de munca, stabilitatea preturilor, o situatie solida a balantei de plati externe, precum si o rata a cresterii economice.

Principiile impunerii fiscale

Principiile impunerii au fost formulate pentru prima data de catre economistul englez Adam Smith sub forma unor maxime sau principii fundamentale, respectiv:

- maxima de justitie, conform careia cetatenii fiecarui stat trebuie sa contribuie la acoperirea cheltuielilor publice atât cât le permit facultatile proprii, respectiv marimea veniturilor obtinute sub protectia statului;

- maxima de certitudine, ce vizeaza legalitatea impunerii si presupune ca marimea impozitelor datorate sa fie certa, si nu arbitrara;

- maxima comoditatii, potrivit careia perceperea impozitelor trebuie sa aiba loc la termenele si în modalitatile cele mai convenabile pentru contribuabil;

- maxima economiei si randamentului impozitelor, care urmareste instituirea unor impozite cât mai putin apasatoare pentru contribuabil si asigurarea încasarii acestora cu un minim de cheltuieli.

Economistul francez Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie, apreciaza ca principiile generale ale impunerii într-o societate libera si democrata sunt urmatoarele: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea, legitimitatea si lipsa arbitrariului.

Principiile impunerii fiscale formeaza un sistem unitar ale carui componente se întrepatrund si influenteaza reciproc, acestea fiind:

- principiile de echitate fiscala, care presupun necesitatea impunerii diferentiate a veniturilor si a averilor;

- principiile de politica financiara includ cerintele ce trebuie îndeplinite de orice impozit nou introdus în practica: un randament fiscal ridicat, o stabilitate si elasticitate acceptabile;

- principiile de politica economica, ce vizeaza folosirea de catre stat a impozitelor nu numai ca mijloc de formare a bugetului public, dar si ca pârghii de influenta asupra dezvoltarii unor ramuri economice, pentru a stimula sporirea productiei sau/si a consumului unor bunuri sau servicii, în vederea extinderii sau limitarii relatiilor comerciale externe;

- principiile social-politice, guvernele încercând prin politica fiscala sa mentina încrederea populatiei în politica pe care o promoveaza, ca si influenta ce o au în rândul anumitor categorii sociale.