Răspunderea disciplinară a angajaților

Organizarea muncii necesita o anumita ordine si disciplina si, deasemenea, respectarea unor norme juridice.

Contributia dreptului roman la organizarea muncii consta in stabilirea pe calea legii a drepturilor si obligatiilor persoanelor participante la procesul muncii, reglementate pentru prima data prin Legea nr. 1/1970 in care organizarea si disciplina muncii apar ca doua realitati sociale strans legate.

Termenul de disciplina provine din latina si inseamna sistem, principii morale, dar si instruire, invatatura, stiinta.

Notiunea de disciplina poate fi analizata sub trei aspecte principale :

a) disciplina - este un ansamblu al normelor sau regulilor stabilite pentru o colectivitate umana, organizata intr-o anumita structura, in vederea desfasurarii in conditii de eficienta, a unei activitati specifice. Normele si regulile analizate sub acest aspect apar ca o realitate obiectiva, distincta, fata de persoanele care desfasoara activitatea. Asadar, chiar si in Codul Muncii (art. 96) se spune ca disciplina trebuie respectata.

b) obligatia angajatului de a respecta normele si regulile care au fost stabilite pentru buna desfasurare a activitatii.

c) disciplina apare ca o stare de ordine care se realizeaza, in desfasurarea unei activitati colective, prin concordanta dintre normele sau regulile stabilite si conduita umana.

Izvoarele de drept sunt formele de exprimare a dreptului, modalitatea in care vointa sociala generala este convertita in norma juridica. Importanta disciplinei muncii in dezvoltarea vietii economice si sociale a determinat consacrarea ei pe cale legislativa in articolul 263-268 din Codul Muncii.

Izvoarele de drept care stabilesc obligatiile sintetizate in continutul notiunii de disciplina muncii sunt :

a) izvoare comune - apartin acelor categorii de acte normative care se intalnesc in ramurile dreptului, respectiv dreptul muncii ( Constitutie, legi, hotarari si ordonante ale Guvernului);

b) izvoare specifice :

- Codul Muncii reglementeaza raspunderea disciplinara intr-un capitol distinct, in titlul XI Raspunderea juridica;

- contractele colective de munca reprezinta o forma specifica pe care o imbraca la un moment dat vointa sociala generala pt a impune ca obligatorii anumite reguli in modul de desfasurare a raporturilor sociale, fiind obligatoriu, iar incalcarea sa sanctionandu-se potrivit legii;

- acte specifice : statute de personal, statut disciplinar, regulamente interne. In acest sens Codul Muncii arata la art. 248 alin. 2, ca in cazul in care prin statute profesionale abrobate prin lege speciala se stabileste un alt regim sanctionar, va fi aplicat acesta.

Legislatia muncii evidentiaza elementele esentiale ale raspunderii disciplinare, ce pot fi privite ca adevarate conditii necesare existentei unei astfel de forme de raspundere juridica: calitatea de salariat si fapta ilicita.

Calitatea de salariat.

Subiect al raspunderii disciplinare nu poate fi decât o persoana fizica ce a încheiat un contract individual de munca cu un angajator. Durata si natura contractului de munca sunt irelevante din acest punct de vedere. Calitatea de salariat confera si calitatea de subiect al abaterii disciplinare, prezumându-se existenta discernamântului din momentul în care a avut capacitatea de a încheia contractul de munca.

Fapta ilicita care, odata savârsita, reprezinta latura obiectiva a raspunderii disciplinare. Nu orice fapta atrage raspunderea disciplinara, ci numai cele calificate de Codul Muncii ca fiind abateri disciplinare. Legislatia muncii nu enumera si nu descrie, în concret, abaterile disciplinare, ele fiind deduse din analiza obligatiilor legale si contractuale asumate de catre angajat.

Pentru ca fapta sa constituie abatere disciplinara, trebuie sa fi fost savârsita cu vinovatie si sa nu fi intervenit vreo cauza de neraspundere disciplinara. Facându-se o analogie cu normele dreptului penal, cauzele de neraspundere disciplinara sunt urmatoarele: legitima aparare; starea de necesitate; constrângerea fizica sau morala; cazul fortuit si forta majora; eroarea de fapt; executarea unui ordin legal de serviciu.